Când am fost anunţat că au început lucrările de reabilitare a străzii mele am ţinut-o tot într-o fugă până acasă. Ce stradă pietonală, ce pavele colorate, alveole sau rigole? Toate astea au pălit în faţa emoţiei provocate de vestea că străduţa pe care am locuit toată viaţa a primit un strat de savură, un soi de pietriş alb-gălbui, iar toate gropile au fost astfel astupate.
Chiar şi durerea că piatra de caldarâm a rămas undeva sub acest strat de umplutură am simţit-o mai puţin, fiind incapabil să mai produc lacrimi pentru ceea ce a fost şi nu va mai fi niciodată. Străzile pavate din anii 1970 îmi vor rămâne întipărite în minte toată viaţa, împreună cu clădirile văruite în alb, splendoarea clădirii cazinoului, arteziana din centrul parcului, aerul boem al oraşului, caii cu traista sub fund (să nu balege strada), coşurile de gunoi discrete, băncile confortabile din parc sau centru.
Acum mă văd obligat să mă mulţumesc cu savura, cu pavelele de o calitate îndoielnică, cu băncile a căror rigle de fag sunt îndoite din cauză că n-au fost pregătite corespunzător sau chiar să mă autoconving că fierul din care sunt făcute băncile este fier forjat chiar dacă realitatea mă contrazice.
Revenind la euforia mea, vă mai relatez cum am intrat pe stradă şi cum m-au întâmpinat utilajele şi lucrătorii DADP. Unii dintre ei mi-au zâmbit înţelegător, de parcă ar fi vrut să-mi spună: „Ne-ai criticat în ziar, profesore, şi, vezi, noi îţi facem strada”. Pentru o fracţiune de secundă aproape că mi-a părut rău că am contestat eficienţa acestui serviciu. Mi-am revenit însă imediat, spunându-mi că este nefiresc să mă copleşească astfel de sentimente pentru un lucru atât de banal.
Şi atunci cum e posibil să reacţionăm aşa? Trăind într-o stare de anormalitate timp de ani de zile, în momentul în care o anumită situaţie se îmbunătăţeşte ai sentimentul că asişti la un lucru extraordinar şi nu la unul firesc. Dacă niște savură a produs o stare de bine unui plătitor de taxe şi impozite, vă rog să vă imaginați cât de intens am trăit asfaltarea străzii.
Bucuria e una de neimaginat și nu mică mi-a fost mirarea când am constatat că și altora ca mine, de pe alte străzi, le venea să se întindă pe asfaltul proaspăt turnat așa cum te întinzi pe nisipul de la mare după o lungă despărțire. Și cum să n-o faci de vreme ce strada ți se asfaltează doar o singură dată în viață? Astfel, șterse sunt toate resentimentele pe care le-ai avut la adresa celor care te conduc, iar greaţa, lehamitea şi disperarea sunt înlocuite cu bucuria şi speranţa că poate începem şi noi să trăim civilizat.
Din păcate, ăsta este mecanismul în care funcţionăm de zeci de ani şi nici nu este de mirare că o stradă asfaltată, care te scoate din glod și din praf, chiar și la 30 de ani de la Revoluție, poate produce atâta bucurie, și poate chiar și voturi.
Lasă un răspuns