Să alunecați spre cer, pe luciul inimii sfinților, domnule Stelian Chiforescu! Îngerii să vă aibă în pază pentru tot binele pe care l-ați făcut în această lume! Condoleanțe familiei! Să vă întărească bunul Dumnezeu! Pentru noi ceilalți, care ne trezim în fața unui neant al ființei, lăsat de plecarea prematură a domniei sale, îmbărbătarea este legată de moștenirea ce ne-o lasă: mărinimia! Bucuros îi va fi sufletul știind că a sădit în inimile noastre generozitatea, binele dezinteresat, discreția, lipsa falei, dar și curajul și puterea de a trece prin viață cu fruntea sus. Vă mulțumim pentru tot!
Orice aș scrie în acest articol de rămas bun nu ar fi altceva decât un cabaret al cuvintelor, cu nuanțe grave sau emoționante, a ceea ce am încercat să surprind în cuvintele de mai sus, scrise în miez de noapte, la scurt timp după ce am aflat devastatoarea veste, că domnul Stelian nu mai este.
Nimic n-a fost întâmplător în ceea ce-l privește. De la nume, Stelian, provenind din cuvântul grecesc stylos (stâlp, coloană), și până la faptul că întreg universul pare să îi fi scos în cale conjuncturi favorabile pentru a ajunge într-o postură în care să își manifeste nu doar preaplinul sufletesc, ci și abilitățile manageriale, trăsăturile de caracter și așa mai departe.
O mare calitate care l-a definit a fost aceea că dincolo de puterea intenției a avut o intuiție ieșită din comun, un al șaselea simț în a fructifica toate oportunitățile care i s-au oferit. De aproape trei săptămâni asistăm la un consens în privința a ceea ce a reprezentat acest om, nu numai pentru comunitate, sute de angajați, dar și pentru fiecare dintre cei cu care și-a intersectat viața: o binecuvântare!
Coloanele nu sunt doar acea parte dintr-un edificiu destinate să-l susțină, ci să-l și înfrumusețeze. Acum ne dăm examene de conștiință în care ne testăm ce anume a susținut în noi, în nevoile sau proiectele noastre, dar și ce parte a ființei noastre, prin interacțiunea cu noi, a făcut-o mai frumoasă. Chiar dacă viața merge mai departe, pentru foarte mulți lucrurile nu mai sunt la fel. Toți cei conectați la ființa lui, de la familie și până la prieteni, de la angajați și până la partenerii de afaceri, de la echipa din administrația publică și până la oameni mai puțin apropiați, absolut toți ne vedem nevoiți să învățăm să trăim cu această mare lipsă.
Compasiunea nelimitată de care a dat dovadă, rar întâlnită la oameni, izvora dintr-o convingere profundă că între el și restul lumii nu există absolut nicio diferență, lucru care pare să-i fi dat și un crez în viață: „Iubește-ți aproapele, fiindcă el este tu însuți”. Altfel nu se explică ceea ce mulți cugetă acum cu voce tare, și anume că „la valoarea lui, la ce oameni cunoștea, putea să nu bage pe nimeni în seamă”. A fost exact opusul, și asta pentru că nu a uitat niciodată cine este, nu doar de unde a plecat: un om simplu, discret, decent, cu mult simț al umorului, cu o inteligență nativă rară, cu o poftă insațiabilă de a se informa.
Nu a fost un singuratic și nici sociopat. Tumultul lui interior îl făcea să nu stea prea mult la niciun eveniment, indiferent de natura acestuia, dar îl onora pentru că era conștient că oamenii îi doreau prezența. Gândul mă duce mai degrabă la solitudine atunci când mi-l imaginez cum evita mulțimile. Iar solitudinea i-a caracterizat ultimii ani de viață. Acea solitudine care a venit ca o necesitate, în sensul alocării unui spațiu personal, mai ales de când a aflat că are probleme cardiace. Ce a făcut cu acest spațiu în plimbările sale care însumau foarte mulți kilometri zilnic?
Cu siguranță că a meditat, s-a frământat, a căutat soluții pentru familie, firmă, pentru cei mai puțin norocoși decât el, dar și pentru orășelul în care a trăit întreaga viață și pe care l-a iubit din adâncul ființei. Iar toate acestea l-au ajutat să dea un sens profund vieții. Doar el știe ce a rezultat de pe urma confruntării cu adevărul lui interior. Dacă bunătatea, compasiunea, empatia și toleranța sunt ceea ce i s-a revelat, atunci noi toți am fost beneficiarii și tot noi l-am bucurat cu bucuria noastră.
Bună-cuviință! Așa s-a raportat la patrie și patriotism, la condiția de a fi român. N-a suflat niciodată o vorbă critică la adresa românilor, însă deseori a afirmat că salvarea noastră va veni pe calea meritocrației. Exhibiționismul public de a ne trâmbița sau plânge românismul îi creau un disconfort, iar acest lucru l-a angajat și mai mult în a lăsa ca faptele și acțiunile lui să vorbească despre modul în care și-a trăit legătura cu rădăcinile.
Un produs românesc, local, apa de care era atât de mândru, ajunsă pe masa oricărui român, pe rafturile celui mai select magazin britanic sau în cel mai mare oraș american, îl însuflețea peste măsură, de parcă această reușită reprezintă dovada supremă a modului prin care ne putem impune în lume. Acum plutește în aer o imensă dorință de a fi consolați. Dar rămânem nemângâiați. Pentru că nu există vorbe de consolare, oricâte regrete sau mesaje de condoleanțe s-ar rosti. Cuvintele își au și ele limitele lor pentru că doar poeții exprimă sufletul cu ajutorul minții.
Ghemul vieții pe pământ i s-a sfârșit, însă firul i-a fost atât de lung încât țesătura rezultată, armonioasă, și adesea magică, ne-a prins pe atâția dintre noi în propriul lui destin. Iar pentru asta îi mulțumim! Dumnezeu să vă odihnească!
Ciudat! Odată cu dispariția acestui om a scăzut la jumătate numărul filantropilor iubitori de cultură, al binefăcătorilor celor săraci lipiți, orfani și văduve, a celor cu boli fără leac din urbea asta cenușie, unde șacalii și țeparii fac legea.