Ninge cu fulgi mari. Se acoperă de alb imaculat orașul cu străzile și aleile sale. Oamenii grăbiţi, prinşi în vârtejul cotidian, strâng în pumn viitoarea picătură de apă. Se înveşmântă pământul, îşi împrospătează trăirea cu viaţă şi ţinută aleasă. E un sfârşit de decembrie, un sfârşit de an. Şi albul se aşază, iar oraşul îi este casă primitoare.
Pe strada Dealu Negru, la casa de un galben discret, cu o portiţă ce se deschidea cu prietenie celor care voiau să intre, s-a aşternut liniştea. Zarzărul, care vara te îmbia cu fructele proaspete, este încărcat de zăpadă, grădina de flori e inundată de alb, iar treptele casei mai poartă încă ecoul paşilor. Uşa de la intrare e zăvorâtă. Aici a locuit nu demult un om. O doamnă a culturii dornene, un dascăl de renume, doamna Aspazia Lungulescu.
O casă ospitalieră, care avea uşa deschisă pentru iubitorii artei, literaturii, muzicii. Un talent înnăscut pentru arta dramatică. Cei apropiaţi ştiu că doamna Lungulescu a fost absolventă de Conservator, secţiunea Teatru, promoţia anilor 1950, dar şi a Universităţii din Iaşi, care a format-o ca profesoară de Limba şi Literatura Română.
Cu inima sa mare îi primea pe toţi în casa domniei sale. Generaţiile de elevi, pe care i-a format cu atâta pasiune, i-au călcat pragul pentru un sfat, pentru o vorbă bună, potrivită în momentele dificile ale vieţii sau pentru a depăna împreună amintiri după ani mulţi de despărţire. Nimic nu o împiedica să radieze de fericire, nici chiar numărul anilor adunaţi într-un mare buchet de 94 de trandafiri, atunci când prietenii sau absolvenţii de liceu, maturi şi cu familii împlinite, o vizitau.
Şi atunci, ca într-un recital de amplă poezie românească şi universală, se încingeau spiritele, şi, ca într-un Han al Ancuţei, vorbitorii îşi povesteau reuşitele şi neîmplinirile, durerile şi bucuriile sufleteşti, iar speranţele curgeau râuri spre bucuria dascălului care cu bunăvoinţă le mângâia sufletele. Îi privea fără dojană, îi cuprindea pe toţi în braţele mărinimoase şi cu zâmbetul său ştia să-i încurajeze pe cei deznădăjduiţi şi să le ofere casa primitoare pentru o clipă de linişte.
Şi atunci se încingeau vorbe, vorbe cu tâlc, aşa cum afirma poeta în volumul de gânduri, publicat cu mulţi ani în urmă, prin 2003. Vorbim, / Vorbim mereu / Despre bine şi rău, / Despre viaţă şi moarte, / Despre lucruri deşarte; / Despre iubire şi ură, / Despre adevăr şi minciună, / Despre politică şi moravuri, / Despre guvernanţi şi năravuri, / Despre pace şi despre război, / Despre atâtea griji şi nevoi; / Despre prieteni şi despre duşmani, / Despre excrocherie şi bani, / Despre dulce şi-amar, / Despre vis şi coşmar; / Despre credinţă şi erezie, / Despre cinste şi viclenie, / Despre patrie şi popor, / Despre datorie şi-onor, / Despre părinți şi copii, / Despre muzică şi poezii; / Despre petreceri şi-nmomântări, / Despre toamne şi primăveri; / Despre noroc şi fericire, / Despre cădere şi revenire, / Despre-atâtea şi-atâtea probleme / Tot vorbim, / Vorbim mereu, / Vorbim într-una.
Cu toţii se simţeau ca nişte copii, ca nişte fii rătăcitori întorşi la matcă şi pentru care se întindea masă mare şi îmbelşugată. Nu de puţine ori întânirile se finalizau cu încântătoarea muzică românească, în special romanţe, de care doamna Lungulescu era de-a dreptul îndrăgostită. O voce deosebit de melodioasă, care de altfel se auzea şi-n sălile de clasă ale liceului, impresiona pe cei adunaţi în jurul său. Poeziile recitate cu mult suflet pentru elevii săi n-au fost uitate, piesele de teatru puse în scenă i-au făcut pe adolescenţii din vremurile trecute să se regăsească în personaje celebre şi să se creadă invincibili.
Vremea a trecut, ireversibilitatea nemiloasă a timpului a tot adunat anii într-un mănunchi bogat, zarzărul şi-a scuturat florile de nenumărate ori şi roadele generozităţii s-au concretizat în poarta larg deschisă a doamnei profesoare pentru cei care-i treceau pragul. Te întâmpina cu un zâmbet larg, cu o îmbrăţişare şi un tremur emoţionant al vocii.
Te privea cu ochii ei blânzi, îţi strângea mâinile şi te conducea într-un spaţiu reconfortant al casei. Nu te ispitea pentru că tu erai gata să-ţi deschizi inima. Te asculta cu înţelepciune, dădea uşor din cap aprobându-te şi atunci te simţeai ca la o spovedanie, când toate greutăţile inimii dispăreau. O viaţă bogată, cu împliniri şi bucurii în casa de un galben discret de pe Dealu Negru. Zăpada s-a cernut uşor şi într-un început de ianuarie s-au acoperit urmele paşilor. Şi peste toate s-a aşternut liniştea.
O femeie deosebită, cu o voce caldă și cu un zâmbet onest în colțul gurii. Și-a făcut remarcată existența în această viață clădind variate destine. O frântură din sufletul său este purtat de fiecare dintre noi, cei care am cunoscut-o. Să îi fie sufletul mântuit în vecii vecilor!