Amintirile lui David Croitor: marea bătălie cu barabule (a doua parte)

Prima partea a poveștii poate fi citită aici.

Zilele se scurgeau pe nesimţite, odată cu ele şi vara parcă mai pierdea din putere, singurul care devenise mai împlinit şi căruia îi mergeau toate din plin eram eu, iar asta se datora în primul rând sutelor de raci pe care i-am înfulecat în cele câteva săptămâni de belşug.

Prinsesem osânză, mă înălţasem destul de binişor, aşa că tata, într-una din zilele sfârşitului de august, m-a chemat la el şi mi-a spus fără ocolişuri: „Măi băiete, văd că vara asta ţi-a priit, de lucrat nu ai lucrat nimic, în schimb ai băgat în tine fără socoteală, că nici pantalonii nu te mai cuprind, ţi-o crescut fundul ca la vădane, că mai ai oleacă şi plesneşti de atâta bine, aşa că bagă bine la cap ce îţi spun acum, de mâine iei frumos vaca de lanţ şi mergi cu ea pe fânaţ la Zăhăreşti. N-are rost s-o mai dăm la cireadă şi să plătim pentru ea în timp ce tu stai toată ziua ca un jacuţ fără să faci nimic. Amuș începe şcoala şi atunci chiar că nu mai am nicio hasna din tine. Cred că m-am făcut bine înţeles, de mâine te ocupi de vacă aşa cum trebuie că altfel dai de necaz, ceea ce nu cred că îţi dorești, bine?”.

„Bine, bine”, răspund eu cu privirea plecată. „Bine, dacă aşa zici matale, ce altceva aş putea să fac, de mâine mă duc cu vaca şi gata”. A doua zi, de unde eram obişnuit să dorm până după răsăritul soarelui, deodată m-am trezit cu bunica lângă patul meu hurducându-mă din toate puterile şi strigând la mine: „Hai, scoală, măi băiete, că-i de mers cu vaca ceea, hai sus, gata cu boiereala”.

Am deschis ochii cu greu de parcă erau lipiţi cu clei şi aşa, buimac de nici nu ştiam prea bine unde mă aflu şi ce-i cu mine, m-am târât lângă masa de lângă fereastră, la îndemnurile insistente ale bunicii care îmi tot băga sub nas două hrinci de mămăligă rece şi un ou fiert. M-am aşezat pe laiţă şi fără să zic nimic, deoarece mi-era şi lene să deschid gura, am început să înfulec oul, dar fără mămăligă, pentru că la ora aceea matinală nici măcar mirosul nu îl suportam, d-apoi s-o mai şi vâr în gură.

Am mâncat oul din două înghiţituri, am băut o cană de lapte dintr-o oală de pe șparhat, m-am ridicat de la masă, mi-am tras nădragii şi cămaşa, după care am dat să ies afară să merg în grajd la vacă, timp în care bunica turuia în spatele meu, dându-mi sfaturi precise despre cum trebuie să am grijă de vacă. Ea vorbea în legea ei, cum era şi normal, doar se trezise de pe la patru dimineaţa, însă eu încă dormeam în picioare şi nu auzeam nimic din tot ceea ce îmi spunea, deşi dădeam din cap automat cum că am înţeles şi îmi este clar totul.

Am intrat în grajd odată cu bunica. A luat lanţul dintr-un cui şi i l-a pus vacii în coarne, nu la gât, aşa cum credeam eu că se pune, iar când am întrebat-o de ce face aşa mi-a răspuns că legată în coarne ascultă mai bine atunci când tragi de lanţ, pe când dacă o legi la gât vaca te trage unde vrea ea. După ce totul a fost gata, încă tremurând de frig, pentru că dimineţile sfârşitului de august au început să fie reci, am apucat lanţul şi am ieşit pe poartă în drum.

Când am cotit-o spre stânga, ca s-o iau spre Zăhăreşti, bunica m-a oprit şi m-a întrebat ce fac la amiază, vin acasă la mâncare sau nu? Eu i-am spus că nu aş mai veni că-i departe şi n-are rost să bat atâta drum aşa că cel mai bine ar fi să îmi dea mâncare la mine, însă bunica nu m-a luat în seamă zicându-mi ce avea în cap: „Lasă că aveţi voi destule barabule acolo pe deal, faceţi foc, le frigeţi şi le mâncaţi, mai bune ca barabulele fripte în jar nu-i nimic pe lumea asta”.

Ştiam și eu lucrul ăsta, doar nu era prima dată când mâncam barabule fripte, aşa că am acceptat oferta şi chiar mi-a părut mai bine că nu mai trebuie să vin acasă la amiază, unde să mă mai bată la cap, deoarece mi-a ajuns toată vara cât mi-a melițat în urechi. De îndată ce au fost stabilite clar regulile în ceea ce privește mâncarea de amiază, bunica mi-a mai spus încă de câteva ori să am mare grijă să nu mă bat cu băieţii şi mai ales să fiu cu ochii pe vacă tot timpul, după care s-a întors şi a intrat în ogradă.

În acel moment am trăit pe viu un moment unic de eliberare, eram atât de bucuros că scap de acasă şi nu îmi mai stau părinţii în coastă încât am luat vaca de lanţ, am pupat-o pe botul umed, căci datorită ei începeam o viaţă nouă, am bătut-o uşor cu palma pe greabăn şi am luat-o din loc. Mergeam în urma vacii mânând-o cu un băţ de haldan rupt la repezeală din cânepiştea lui Giorgi a lui Ipaci, timp în care mă gândeam străbătut de fiori de bucurie cum va fi acolo, pe fânaț, între atâţia băieţi şi fete, toţi liberi şi fără griji.

Încet, încet, pentru că vaca avea ritmul ei, iar uneori se mai oprea şi apuca câte un smoc de iarbă de pe vale, am ajuns la izvorul de sub malul Șomuzului. Am lăsat vaca de capul ei preţ de câteva minute, am coborât şi am umplut o bască de apă pe care am sorbit-o cu nesaț. Apoi după ce am scuturat bine basca, lovind-o puternic de genunchi, mi-am tuflit-o pe cap cu ţâmburucul în sus, am luat vaca de lanţ, am aşezat-o pe direcţia bună şi ne-am continuat drumul. După vreo jumătate de ceas eram deja la şanţul cel mare, iar de acolo mai aveam cam încă pe atât şi ajungeam la fânaţ.

La aproape un ceas de la plecarea de acasă am ajuns la destinaţie. M-am uitat unde sunt cele mai multe vaci şi am dus-o şi pe a noastră acolo, i-am legat lanţul în jurul gâtului ca să nu se împiedice, apoi am lăsat-o în voia ei să pască. După ce am rezolvat această problemă m-am întors şi m-am îndreptat cam cu frică şi emoţie spre mulţimea de băieţi şi fete, vreo douăzeci la număr, asta aşa, la prima vedere.

M-am apropiat timid şi fără să zic nimic, pentru că nu aveam obişnuinţa salutului, m-am aşezat şi eu, mai la margine, lângă ei. Toţi stăteau în jurul unei vetre de foc în care încă mai pârâia din când în când câte un vreasc care nu apucase să se mistuie. La început părea că nimeni nu mă bagă în seamă, toţi fiind prinşi cu mâncatul barabulelor scoase direct din jăratec, însă după câteva minute câţiva au început să îşi dea coate şi să râdă de mine pe înfundate.

Nu sunt afectat de acest lucru, sunt obişnuit, aşa se proceda întotdeauna când apărea unul nou în gaşcă, deşi nou este prea mult zis din moment ce toţi ne cunoșteam, fiind oarecum vecini. După ce aproape toţi şi-au ostoit foamea, au început să se ridice pe rând şi să plece fiecare în treaba lui, dar nu prea departe. Se încropeau pe loc, la ochi, echipe de fete şi băieţi şi începeau a se juca, unii şeptica sau gura cască prostul, alţii ţările, iar cei mai mari jucau oaia sau untul.

Eu fiind nou, stăteam la o parte, aşteptând să mă cheme şi pe mine cineva în vreo echipă, însă, deşi minutele treceau, nimeni nu se îngrămădea cu ofertele. Fiindcă stăteam deoparte posomorât şi cu faţa pleoştită, cel care era mai mare între noi, Culai, fratele lui Costan zis Dudan, şi care era un fel de şef peste toţi, mi-a făcut semn cu mâna să mă apropii. Am ajuns lângă Culai din două mişcări, iar acesta, cu voce destul de aspră şi hotărâtă, mă întreabă dacă am mâncat ceva înainte de a veni aici.

Eu îi spun mai în glumă, mai în serios că da, am mâncat ieri cam pe vremea asta, la care Culai îmi zice, întinzând mâna spre locul unde a fost focul: „Uite, caută acolo în cenușă, vezi că au mai rămas barabule, ia şi dă-i bătăi, umple maţul”. Nu am aşteptat să zică de două ori aşa că am tăbărât pe vatră şi am început a scociorî cu zel până am găsit câteva barabule negre ca tăciunele şi tari ca bolovanul.

Le-am scos cu grijă, le-am şters de iarbă, le-am bătut cu un băţ ca să îndepărtez, atât cât se putea, arsura de pe coajă, după care am început să înfulec cu râvnă. Mâncam barabulele cu tot cu coajă pentru că aşa se mâncau de fapt, cu coajă şi cu funingine. După câteva minute m-am oprit, nu pentru că m-aş fi săturat, ci pentru că nu mai erau barabule. Oricum, şi cu cât am înfulecat mă simţeam deja alt om, altfel vedeam viaţa şi noi perspective mi se deschideau, asta cel puţin până în momentul în care Culai m-a întrebat câte barabule am mâncat, la care eu am răspuns evaziv că vreo două.

Culai odată şi-a încrețit fruntea şi a continuat pe un ton mai apăsat: „Spune, bă, câte ai halit, fii corect şi recunoaşte dacă vrei să ai viaţa dulce aici între noi”. „Cred că am mâncat trei, că mai multe n-au fost”, răspund eu cu ruşine şi sfială. „Bun, deci ai mâncat trei barabule, asta înseamnă că trei zile o să ai grijă de vaca mea, răspunzi cu capul de asta, ai înţeles?”.

Deşi nu mă aşteptam la aşa ceva, mi-am dat seama că prea multe variante de scăpare nu am, aşa că am răspuns scurt: „da, am înţeles”. „Ce ai înţeles, mă?”, mai întreabă Culai încă odată, „repetă cu voce tare să aud şi eu că m-au cam lăsat urechile”. „Am înţeles că trebuie să îţi păzesc vaca trei zile”. „Foarte bine, văd că pricepi repede, eşti băiat bun şi deştept, deci dacă ai vreo problemă cu cineva pe aici la mine vii, îmi spui şi o să am eu grijă, bine?”. „Bine”, răspund eu noului meu stăpân și prieten.