Cu siguranță, pentru o vreme, ziarul local a reprezentat pentru mulți, o enigmă, un tabu, o parte neatinsă a feței vieții dornenilor. Pentru unii, poate încă e așa, o nălucă, o publicație cu care nu au nicio tangență, deși existența sa le este cunoscută. Am încercat, de-a lungul timpului, să înțeleg prin propria-mi prismă ce înseamnă Monitorul de Dorna, atât pentru mine, dar și pentru Dorna și dornenii săi.
Asemeni oricăruia dintre noi, publicația a devenit ceea ce este în timp, trecând prin multe stadii, de la faza de concept, la o mână de oameni, robotind metodic în culise pentru o constantă punere în atenție a cititorului dornean. Îmi amintesc cum și eu, la rându-mi, am trecut de la simpla cunoaștere a existenței ziarului la citirea sa, mai târziu la suport, apoi editare, ca la final, susținut de stânca ce l-a împuternicit în tot acest timp, profesorul Mihai Cioată, să îmi pun propria amprentă pe ceea ce înseamnă editorialismul dornean.
Chiar și atunci, pentru o perioadă bună de vreme, nu am știut ce înseamnă Monitorul de Dorna. Poate nici acum nu știu, poate n-o să știu pe de-a întregul niciodată ce este dincolo de acest simplu ziar. Dar știu ce înseamnă pentru dornenii care se duc la chioșcurile de ziare și-l cer, ediție după ediție. Cred că, de departe, cel mai bine s-a pus punctul pe i atunci când Monitorul de Dorna a ajuns la un impas. Nu a fost un secret.
Costurile de producție, tipărire, distribuție și publicarea efectivă nu mai puteau fi acoperite. Se întâmpla acum câțiva ani și tot atunci se luase decizia de a sista varianta tipărită a sa și a se trece permanent, într-o variantă modernă, electronică, digitală. Monitorul de Dorna avea să devină o publicație exclusiv online, pentru cititorii de computer, telefon și tabletă, iar varianta tipărită la intervalul câtorva săptămâni avea să dispară de pe rafturi, definitiv.
În esență, ziarul nu mai era ziar, era un site. Nimeni nu a spus-o, însă, deși nu ne întâlnisem colectiv încă niciodată cu toții, simțeam că toți gândeam același lucru: e cel mai rău lucru care se poate întâmpla, cea mai proastă idee posibilă. O simțeam în fiecare paragraf transcris digital din ciornele colegilor, scrise în condei, pentru editură. Însă altceva, alt viitor, nu părea să existe. Se spera ca lumea să îmbrățișeze trecerea în mediul virtual și să continue să fie alături de publicație.
Asta, ca peisaj de ansamblu. Desigur, nu toate-și au locul pe internet.
Acest dedesupt, cunoscut destul de puțin celor ce își aștern astăzi ochii pe rânduri, a fost cel care a avut potențialul cel mai destructiv, probabil, pentru Monitorul de Dorna. Am considerat mereu această perioadă o cumpănă în existența sa, un punct din care nu vedeam cum avea să își mai revină vreodată. Cum a redevenit un ziar pe hârtie? Cu voința dornenilor, cu îndrăzneala de a deschide gura și pentru ce trebuie, nu doar pentru mofturi.
Într-una din zilele ce a urmat deciziei de netipărire, lipsa s-a simțit. Publicul a pus întrebări, zvonuri, discuții. S-a aflat, s-a știut, în mare, până la urmă ce și cum. Desigur, nu am dat înapoi, iar lucrurile au continuat în aceeași manieră. Asta până când, abordat de un evident cititor fidel, domnul Cioată avea să întoarcă decizia în favoarea publicației.
Cu permisiunea dumnealui, parafrazez discuția care se reduce acum la o simplă frază: „Unde e ziarul? […] Păi nu e al dumneavoastră, e al nostru, al dornenilor”. Nu a durat mult de atunci. Pentru dorneni, Monitorul de Dorna a apărut din nou. Circumstanțele au făcut ca ceea ce părea să fie o scindare permanentă a autorilor, de un nivel mai acut decât simpla cunoaștere individuală după nume, să ducă la unirea lor și în planul fizic.
Ne-am întâlnit pentru prima și singura dată, cu toții, toți cei ce am avut vreodată un cuvânt de spus despre mersurile Dornelor, în Salonul Alb, și am avut deosebita onoare și plăcere să le cunosc personal și fețele, glasul și natura, nu doar scrisul de mână celor ce au voci de ascultat. Au fost mulți alții și mulți alții vor fi după.
Dar Monitorul de Dorna va rămâne aici, indiferent de cine îi stă în spate. Pe la chioșcurile din piață, în centru, în stațiune, peste tot. Este aici și va fi mult timp de acum. Dar cel mai important e că parcă nici nu a plecat vreodată; de aceeaa sper că nici să nu mai plece!
Lasă un răspuns