Transmisiunile posturilor TV de sâmbătă, 9 iunie 2018, sugerau o întoarcere în timp cu 30 de ani. Se făcea că ne aflăm în 1988, când oamenii muncii de la oraşe şi sate, din capitală şi din toate colţurile ţării, s-au adunat în Piaţa Victoriei ca să-l omagieze pe conducătorul mult iubit, tovarăşul Kim Liv Dragnea.
Şeful celui mai mare partid al ţării, însoţit de membrii aparatului guvernamental şi de înalţi funcţionari de stat, a apărut îmbrăcat în alb, deşi costumul potrivit ar fi fost cel de tip dalmațian, a fost întâmpinat cu ovaţii puternice, prelungite şi a făcut o „baie de mulţime”. Cred că Ceauşescu s-ar mai lăsa împuşcat o dată pentru a putea avea şi el această plăcere de povestit nepoţilor.
Firul istoriei părea rupt şi aveam impresia că urmează la toamnă Congresul al XIV-lea al PSD, realegerea tovarăşului Kim Liv în funcţia de şef al partidului şi toate celelalte. Dar să nu uităm că la capătul acelor zile, acum treizeci de ani, s-au aflat evenimentele care i-au măturat, pe cei care credeau că sunt de neclintit, de pe scena istoriei şi i-au aruncat în uitare. Şi cum istoria se repetă…
„Mineriada” PSD, a şaptea din istoria postdecembristă (toate ale PSD) care trebuia să înfiereze cu mânie proletară pe duşmanii de clasă, pe cei care barează drumul PSD spre o nouă „iepocă de aur” s-a cam întors împotriva lor: oamenii au vorbit despre salarii şi pensii mici, despre taxe şi impozite mari, despre un nivel de trai departe de cel făgăduit prin programul de guvernare.
Subiectele sensibile au fost „statul paralel” şi siluirea „domnișoarei justiţie”, cea cu balanţa stricată. Noroc că aceasta este oarbă şi nu vede cine o siluiește, altfel i-ar da în judecată pe penalii care vor sa schimbe legile ca să scape de binemeritata pedeapsă. Care mai devreme sau mai târziu tot vine pentru că nu poţi „să scapi de ce ti-e scris”.
„Statului paralel” i s-a făcut portretul robot şi a fost pus sub urmărire, doar că nu s-a scris sub el „wanted” şi nu s-a precizat suma care se oferă pentru prinderea lui. A vorbit, în cunoştinţă de cauză, despre el şi tovarășul Tăriceanu şi nu-l putem contrazice. Cine ar putea şti mai bine decât domnia sa, mason de grad înalt, cum stă treaba cu statul paralel.
La finalul reprezentaţiei din piaţă „mineriada roşie” (era să spun albă, dar m-am prins că acesta era doar un travesti) a lăsat în urmă o mizerie indescriptibilă. Păi se poate, tovarăşi? Minerii lui Iliescu, cei veritabili, au plantat flori, trandafiri şi panseluţe în Piaţa Universităţii şi dumneavoastră? Aşadar, ziua s-a încheiat cu un teatru ieftin care a stricat o zi memorabilă. Cea în care Simona Halep a crescut şi dintr-o mică campioană a devenit o mare campioană. Iar eu pot spune că pentru câteva ore am întinerit cu treizeci de ani.
* imagine din articol via libertatea.ro
Lasă un răspuns