Astăzi am vorbit cu fetele mele
Astăzi am vorbit cu fetele mele. De văzut nu le-am văzut de mult timp, de aproape doi ani. Nici pe nepot nu l-am văzut. Cu el nici măcar n-am putut vorbi pentru că nu ştie româneşte. Trei cincimi din familia mea este departe. Eu mă simt bătrân. Nimic nu mai este din ce a fost. Patria mea? Iarba de sub tălpi şi cerul de deasupra. Într-o zi, ştiu, mi se va cere impozit şi pentru bucata de cer spre care privesc.
Mi se va pune sechestru pe lacrimi. Un singur lucru nu-mi vor putea răpi niciodată: pacea din suflet, căci pe aceasta am primit-o în dar direct de la Dumnezeu. Şi am primit-o pentru veşnicie. Cine va a avea curajul să se atingă de lucrul lui Dumnezeu?
Pe podul din centrul orașului meu
Tanti vinde ghiocei şi coşulete cu flori. Deşi este superbogată în urma măririi pensiei, lucru care se vede de altfel, eu nu m-am putut abţine şi i-am cumpărat trei buchetele de ghiocei îngheţaţi bocnă. Doi lei buchetul sau trei la cinci lei. O evazionistă în toată regula. Pe la capătul podului îşi făceau de lucru doi jandarmi.
Una dintre declarațiile celebre făcute de Codrin Ștefănescu
Una din declaraţiile celebre făcute de Codrin Ştefănescu, atunci când se afla pe creasta valului, a fost aceasta: „Pentru că putem!”. Credea el și credeau și „ceilalți” din gașca lui că vor putea la nesfârşit, dar iată că a venit o zi în care el n-a mai putut. Dacă ar fi puţin mai deştepţi şi-ar da urgent seama că omul este prea trecător şi firav ca să poată ceva. Numai Dumnezeu poate!
Mie îmi place zăpada!
Mie îmi place zăpada, însă anul acesta parcă a fost prea multă. De abia aşteptam să iasă soarele şi s-o topească până la asfalt. Şi dorinţa mi s-a îndeplinit, soarele a ieşit, a strălucit, a încălzit şi a topit. A topit totul. A topit până şi asfaltul, pentru că altfel nu-mi explic unde a dispărut. Ţin minte că astă toamnă pe străzi era asfalt, e adevărat, nu mult, dar acum nu mai este deloc. Dacă nu mă credeţi vin cu dovezi, adică vă arăt gropile din stradă. Vorba aia, unde asfalt nu e, nici groapa nu e. Nu e pesede!
În rest totul e ok, treburile merg brici, partidul duduie (cu accentul pe primul u, nu altfel), numai numărul gropilor scade pe zi ce trece, astfel că din două se face una, şi tot aşa până ce în ţară nu vom mai avea gropi, ci groapă, doar o singură groapă mare şi lată. O groapă a noastră, naţională, o groapă comună. S-o apărăm, ca nu cumva s-o umple nu ştiu ce forţe oculte d-ale lui Soros cu asfalt din ăla bun şi să facă din ea autostrăzi peste munţi şi peste văi. Dacă, Doamne feri, ne trezim băgaţi, fără să ştim, taman în spaţiul Schengen, pe la mama huciului.
În trecerea mea prin viață
În trecerea mea prin viaţă, după primii (aproape) 60 de ani, am învăţat un lucru, şi anume că nu-i bine să iei viaţa prea în serios pentru că vei lua ţepe la greu. Viaţa este o simplă trecere, o călătorie şi nimic mai mult. Suntem ca într-o gară în aşteptarea trenului care de cele mai multe ori întârzie sau nu vine. Și atunci, obişnuiţi cu gara şi cu aşteptarea, avem impresia că gara e a noastră.
Şi dacă e a noastră, ce-ar fi s-o zugrăvim, să-i schimbăm ferestrele, mai facem o extindere şi, ca atare, începem şantierul. Dar nu ştiu cum se face că tocmai când îmi intrase în cap că sunt proprietarul gării şi mă apucasem temeinic de renovări capitale, iată că se aude un şuierat prelung. Vine trenul, iar eu trebuie să plec pentru că de asta mă aflu la gară, să mă duc. Dar cum să plec tocmai acum şi să las totul vraişte?
Nu, nu voi pleca, voi rămâne să sfârşesc ce am început. Şi trag cât pot, trec peste somn, sar peste mese, renunţ la orice bucurie care m-ar putea distrage de la „proiect” şi, în final, termin totul. Gara e lună, totul e nou şi sclipeşte, mi-am făcut chiar şi o bancă cu saltea ca să-mi pot savura momentele de linişte şi pace, momente după care am tânjit de atât timp.
Dar gara e gară, lumea aleargă care încotro, trenurile pleacă şi vin, geamurile se sparg, apar hoţii de noapte, iar eu n-apuc să închid un ochi. Mă gândesc cu regret la trenurile pe care le-am pierdut cu bună ştiinţă şi cu o ultimă zvâcnire de voinţă mă hotărăsc să las totul baltă şi să plec oriunde oi vedea cu ochii. Îmi strâng vechiul bagaj şi, de abia ridicându-l, ies pe peron în aşteptarea următorului tren.
Dar trenul nu mai vine, e prea târziu. Și chiar dacă ar veni nu mai am putere să urc. Deznădăjduit las bagajul pe peron şi mă duc să mă întind pe canapeaua pe care mi-am pregătit-o cândva pentru odihnă, dar canapeaua este deja ocupată. Nu mai am putere nici să mă supăr şi cu atât mai puţin să mă revolt. Mă întind pe jos, cu faţa în sus şi privesc spre cer, dar nu văd decât tavanul. Un singur gând mă mai chinuie şi nu-mi dă pace, acela că am luat totul prea în serios. Nu mai bine plecam cu cortul toată viaţa?
Va urma!
Foarte frumos spus!