Ce se poate spune despre o populație care acceptă o groapă de gunoi în Pasul Mestecăniș, râurile Dorna și Bistrița poluate de foste exploatări de sulf, mangan, cupru, de deversări repetate de cianuri, de soluții de spălat instalații de la fabricile de apă, motorină de la fabrici de brânză sau care-și taie pădurile pe care mai apoi le duc la poarta fabricilor firmelor străine?
Aceeași populație care a acceptat ca zeci de ani să le treacă basculantele încărcate cu minereu de uraniu de la Crucea prin fața casei. Ce soi de neam acceptă așa ceva, inconștient fiind nu numai de complicitatea care se creează ca urmare a lipsei de reacție, dar și de pericolul la care se expune?
La nivel național pendulăm între rușinea și mândria de a fi român, însă când vine vorba de Bucovina până și cei care iau somnifere ca să-și uite identitatea națională se lasă pătrunși de „buricomania regiunii istorice” pe care o lasă nu numai să fie otrăvită, dar căreia i se șterge sistematic identitatea. În afară de gargară patriotardă imbecilă, care se traduce prin lăudăroșenie și fudulie pe de-o parte și compromis și resemnare pe de altă parte, s-a luat atitudine față de atacul asupra civilizației muntelui?
Toată aprecierea pentru acei câțiva care, prin protestul lor, indiferent de cauză, au arătat că există și substanță interioară, nu doar putregai diluat cu scepticism sau compromis transformat în fatalitate. Ce ne lipsește pentru a lua atitudine? De ce sfârșim prin „impotență” civică? Iluziile pe care ni le servim sistematic care duc spre abandon, neputință și lipsă de acțiune? „Frica de Dumnezeu” a devenit o sintagmă goală de conținut.
Dacă ne-ar fi cu adevărat frică de Dumnezeu am lua atitudine pentru că Dumnezeu ne-a dat privilegiul de a trăi poate în cea mai frumoasă regiune din țară din punct de vedere natural și cultural. Ne e frică doar de politrucii influenți sau de capitaliștii hapsâni care ne omoară cu bună știință. Sau poate mai bine zis, ne e frică de frică. De aici și lipsa de reacție. Consecințele comportamentului nostru pot fi nebănuite.
Compromitem sistematic pentru generațiile următoare o dezvoltare normală a locului în care trăim și a spiritualității tradiționale. Această voluptate spre autodistrugere trebuie stopată cât mai repede cu putință. În ceea ce privește rarele noastre momente de meditație, să ne întrebăm cum am ajuns dușmanii “râului și ramurii”, ai unei civilizații pe care am primit-o ca s-o apărăm, dar și ai omului, atât cât a mai rămas din el?
Aceiași oameni care-și aruncă în pădurile din zonă resturile de pe lângă casă, de la spoilere de mașini, la polistirenul de la frigider sau aragaz, navetele cu sticle care nu mai sunt utile, resturi de haine și chiloți, borcane, peturi și alte ambalaje, cum în mod ciudat, există tomberoane sau containere de gunoi mai accesibile, dar merg până în pădurile din zonă, la 2 sau 3 kilometri pentru a-și afișa gunoaiele de pe lângă casă. Ce fel de oameni sunt aceștia?
Probabil că mulți ar fi uimiți dacă i-ar cunoaște, doar că și-au ascuns fața în anonimatul ciudat al nesimțirii. Credeți că vreunul își întreabă politicianul lacom după voturi dacă are vreo intenție asupra celor prezentate în articol? Credeți că vreun politician promite ceva în acest sens? Interesele primilor și ale celuilalt sunt altele, printre care: nu se poate aranja cutare sau cutare ocolind legile, lăcomia, mijmașurile.
Aceasta-i lumea în care trăim dincolo de alte lumi din vestul Europei care caută alte planete locuibile, doar că noi românii suntem prea săraci să ne mutăm pe alte planete, iar mica noastră planetă din zonă p distrugem intenționat și fără niciun fel de responsabilitate, nici chiar responsabilitatea de a lăsa copiilor măcar o gură de aer curat și câțiva copaci pentru umbră. Copiii pleacă pe meleaguri străine. Ce le oferim în țară? Mizerie și îi asculți pe unii cu dileme atât de ciudate despre această temă încât te intrebi ce IQ are o asemenea persoană de are pretenții, dar să refuze ceea ce a primit el de la părinți și copiilor lui cu niște aere de parcă ar fi cel puțin egalul unui președinte de stat. Mizerabil, acesta este calificativul și aceasta este lumea în care trăim.
Când citesc asemenea comentarii îmi trece dorul de a mă întoarce în țara mea dragă!