Îmi propusesem să iau o pauză și să nu mai scriu nimic în această rubrică, dar evenimentele prin care trecem cu toții, după 27 de ani de la schimbarea unui sistem totalitar și, mai ales, direcția spre care ne îndreptăm, m-au alarmat și îngrijorat suficient de mult cât să îmi exprim din nou punctul de vedere.
Unul dintre primele articole scrise aici, mai precis al patrulea, în toamna lui 2013, denumit „Blestemul eșalonului doi”, aducea la rampă ce a însemnat de-a lungul timpului, pentru noi și pentru România, schimbarea eșaloanelor a celor care ne-au condus și ne conduc nu numai țara, dar mai ales destinele.
Efectele acestui blestem ne urmărește implacabil cu consecințe nebănuite zi de zi, an de an. De ce? Pentru că „partida” a pierdut-o doar sistemul comunist, nu și comuniștii! „Băieții” sunt peste tot. Nu există un locușor cât de mic fără ca unul dintre ei să nu fie acolo. Rezultatul e cel pe care, periodic, îl vedem transpus fără pic de jenă în România.
Vă mai surprinde ce face azi Guvernul?
Rememorați epoca „tătucului Iliescu”, a Convenției Democratice, a PDL-ului și mai ales a USL-ului! Care sunt cele mai importante trăsături ale acestor guvernanți? Aroganța și disprețul față de noi! Prin formare, aceștia așa sunt „setați”. Așa cum găsim în toate instrucțiunile de punere în funcțiune a unui telefon sau tabletă specificația că aparatul este setat din fabrică, așa și ei au un set de clișee din care nu vor ieși niciodată; spre deosebire de telefoane care pot fi personalizate.
Libertatea pe care o avem la un moment dat, să nu ne facem iluzii, e cea pe care o vor ei, nu cea pe care ne-o dorim noi, nici la nivel individual și, mai ales, colectiv. Ne amăgim că strada va schimba ceva; pe termen scurt, așa ca și în cazul Colectiv, poate, dar întotdeauna nimic semnificativ. Strada va avea ceva de schimbat abia atunci când va veni cu lideri bine conturați și cu programe și alternative clare.
Strigând jos ăla sau celălalt, fără repere clare, totul se va termina de fiecare dată cu plimbările la șosea și „veselia” generală pe care o vedem pe toate posturile de televiziune. Ce este cu adevărat foarte graveste că, după 27 de ani, nu s-au format altfel de lideri. Se încheie astfel un ciclu istoric (se știe că un ciclu istoric este de 30 de ani sau multiplu) fără să avem o schimbare reală nici formă și mai ales de fond în societatea românească.
Mulți dintre noi nici nu mai au timp, dar tinerii ar trebui să nu mai piardă timpul. Și ei, ca și noi, se pot trezi într-o zi că timpul a trecut inutil. Au față de noi avantajul comunicării online. Dar nu e suficient. Unul dintre studenții clujeni, prezent în stradă, spunea că își dorește o „Revoluție de catifea”, făcând trimitere la anii ’90, la ceea ce s-a întâmplat la Praga.
Dar, din păcate, noi nu suntem „setați din fabrică” să realizăm așa ceva. „Revoluția de catifea” a fost un proiect de țară cu un plan și cu obiective foarte clare, cu un lider unanim acceptat la nivel național, înconjurat de o echipă de consilieri de înaltă calitate, care au urmărit pas cu pas realizarea planului și obiectivelor naționale propuse. Nu și-au abandonat nici un moment nici proiectul de țară și nici liderul!
Din păcate noi niciodată nu am dus la capăt nici unul din așa zisele mari proiecte pe care în anumite momente ale istoriei contemporane sau recente le-am enunțat fără a le concretiza. Ne-am irosit în discursuri sterile, trecând pe lână lucrurile esențiale cu o lejeritate „infantilă”. Am pierdut de-a lungul timpului enorm ca țară și ca neam din această meteahnă a noastră de a renunța atât de ușor la lucruri esențiale.
Nici un alt popor și țară din jurul nostru nu a făcut-o. De 27 de ani suntem permanent revoltați: pe guvernanți, pe instituțiile care nu-și fac treaba, pe administrațiile locale care ne râd permanent în nas, pe sistemul înțepenit care nu se adaptează realităților cotidiene. Bun! Dar mai departe? Rămânem la stadiul de revoltați și unde am ajuns? Să amintim un singur lucru, care spune tot: „România a pierdut din 1990 până acum de două ori și jumătate mai mult decât în cele două Războaie Mondiale, cu tot ce a însemnat ulterior și despăgubirile de război”.
Atenție: pe timp de pace! Dacă primul deceniu a fost pentru toți o mare „capcană” până ne-am prins cât de cât cum stau lucrurile după anul 2000 (când am avut de ales între Vadim și Iliescu!), de ce nu am făcut nimic să schimbăm „eșalonul doi”? Ne-am complăcut permanent cu nimicuri pe care cu mare „generozitate” guvernanții, indiferent de culoarea politică (de fapt nu mai există așa ceva), ne-au oferit-o.
Libera circulație fiind singura supapă prin care am încercat, mulți dintre noi, să-și rezolve problemele de care s-au lovit în țară. Rezultatul este catrastrofal: forța de muncă calificată (medici, asistente, ingineri, meseriași etc.) a plecat în „lumea largă”, iar elevii și studenții fac același lucru. Ce a rămas în urmă se vede la tot pasul: lipsa infrastructurii în toate domeniile de activitate, blocarea aproape totală și regresul sistemului de învățământ, de sănătate, de transport.
Oameni buni, suntem revoltați, dar cine ar trebui să vină și să ne facă aici, la noi acasă, ceea ce trebuie făcut? Nu noi? Dar nu doar la nivel declarativ. Vom demonstra o zi, două, trei, după care ce se va întâmpla? Iar liniște? Îi vom vota la nesfârșit tot pe cei „setați”? Nu putem ieși din „clișeele” implementate 45 de ani de comuniști?
Primul lucru pe care trebuie să-l învățăm toți este dialogul. Fără el nu vom face nici un pas înainte. Apoi la fel de important este încrederea în interlocutor! Suspiciunea este endemică în acest moment și, din păcate, este o trăsătură de caracter a românului evidențiată de-a lungul istoriei noastre. Până când nu vom acorda încredere aproapelui nostru, indiferent cine este el, nu vom putea construi nimic trainic și serios. La nici un nivel.
Cere timp! Dar o dată trebuie început. Altfel nu se poate. Se spune că speranța moare ultima. Da, dar preocupați de făcut „mărgici” și „scenarii”, între timp murim și noi.
fotografie din articol de Dragoș Asaftei
Lasă un răspuns