In memoriam: Dinu Popescu

“Aş vrea ca toată lumea să ştie că până şi Alexandru cel Mare a murit cu mâinile goale. Nici măcar el n-a putut să ia ceva pe lumea cealaltă”. Nu numai că i-am dat dreptate lui Dinu Popescu în privinţa teoriei “pumnului strâns” pe care o dezvoltase de ceva vreme încoace, ca sursă principală a tuturor suferinţelor noastre, ci încercam chiar să aplic în viaţa de zi cu zi această convingere, şi anume că sursa nemulţumirii şi nefericirii noastre pleacă de la încrâncenarea cu care ne trăim vieţile.

Conflictele, geloziile, fricile, provin din singurul lucru în care oamenii investesc cu adevărat: EGOUL. Rândurile pe care le aştern în memoria lui Dinu, unul dintre prietenii mei cei mai buni, nu sunt decât frânturi din discuţiile noastre din ultimii ani. Mă uit acum la scaunul gol din faţa mea şi mi-l imaginez cum îmi punea pe masă o carte care-l încântase, sau cum îmi returna o carte, cum râdea în lacrimi după un banc bun, cum îmi arăta poze cu băieţelul lui sau cum insista să scriu despre singurul lucru pe care, ca jurnalist, credea că-l pot schimba în bine: condiţiile de muncă ale muncitorului forestier.

Wayne Dyer, Eckhart Tolle, Rene Guenon, Osho, Cioran, Noam Chomsky sunt doar câţiva dintre cei care i-au schimbat percepţia asupra vieţii. Şi pentru că cea mai bună carte a fost până la urmă propria lui viaţă, tocmai din ea şi-a tras şi cele mai bune învăţături, culminând cu cea pe care a predicat-o în acest ultim an de viaţă: “Nu există mâine! Nu există decât acum şi aici!” Îmbrăţişase această filozofie, tratând “clipa” (singura disponibilă, de altfel) ca pe o rudă apropiată cu care nu se mai întâlnise din copilărie.

Cu siguranţă că nu-i fusese uşor să renunţe la balastul emoţional şi psihic care îl hăituise ani de zile, dar nici nu mai putea intra în contradicţie cu această “clipă” pe care-o trăia şi pe care încerca să ne-o prezinte şi nouă, celorlalţi, convins fiind că noi n-o tratăm la fel de respectuos. “De ce să alegi urâtul când poţi să alegi frumosul? De ce să alegi răul când poţi alege binele? De ce să urăşti când poţi să iubeşti? De ce să ceri când poţi să dăruieşti? De ce să trăieşti în trecut, în amintiri dureroase, sau în viitor, făcându-ţi planuri care nu ştii dacă-ţi ies, când ai această clipă?”

Domnul Dinu şi-a trăit-o din plin alături de Robert, copilul lui, cu băieţii extraordinari de la Wild Bucovina, cu tinerii din şcoli, implicându-i în campaniile antidrog, în acţiunile de ecologizare, în excursiile în natură, sau cu colegii de serviciu, despre care vorbea de parcă făceau parte din familia lui.

Se spune că oamenii sunt copleşiţi de un sentiment de ruşine doar când intră într-o biserică sau când sunt în mijlocul naturii. Cum nu putea să ducă sute de adolescenţi la biserică, îi ducea în natură, adică locul în care totul este autentic, mai puţin… omul. În natură, de la firul de iarbă şi până la animalele sălbatice, fiecare este ceea ce trebuie să fie. Nu le-a spus tinerilor în mod direct acest lucru niciodată, adică să nu încerce să fie altceva decât ceea ce sunt, însă vorbindu-le despre armonie, le spunea practic că unicul lucru care trebuie evitat este acela care se opune naturii noastre.

Ultima ieşire cu aceşti tineri a avut loc pe 30 octombrie, când am petrecut mai bine de jumătate de zi cu un Dinu Popescu care parcă se transformase într-un “maestru” care aşteaptă să surprindă momentul în care poarta subconştientului se deschide, tocmai pentru ca ceva valoros să poată pătrunde înăuntru. Aşa cum aricii se tăvălesc într-o vie ca să ducă la vizuină cele câteva boabe de struguri care li se înfig în ţepi, aşa am dus acasă, cu toţii, câteva dintre trăirile acelei zile, trăiri care în timp se vor transforma în adevărate învăţături.

De la prezentarea rezervaţiei “Tinovul Mare” şi până la discuţiile legate de acest “mare mecanism” care aşează totul într-o ordine desăvârşită, de la momentele în care ne atrăgea atenţia să ne uităm la lumina din ochii acvilei de munte, după care s-o comparăm cu lumina din ochii realizatorului documentarului, şi până la ecologizarea izvorului din Dorna Burcut, nu făceam altceva decât să ne lăsăm seduşi de un om sensibil, inspirat şi fericit.

Pentru că doar un om fericit şi împlinit putea fi capabil de o asemenea intensitate a trăirii. S-ar fi gândit vreunul dintre copii, în momentul în care farfuriile le-au fost umplute cu mâncare, că au fost serviţi de însuşi şeful unui ocol silvic? Iar dacă acestor copii, domnul Dinu nu le-a lăsat o secundă sentimentul de “cine mi-s eu”, a existat oare vreodată un singur om care să fi fost agresat măcar vizual de vreun aer de şefie, de acea aroganţă a puterii? Exclus, şi asta pentru că înţelesese că dorinţa de putere este cea mai cumplită boală de care oamenii au suferit vreodată.

Respectul şi afecţiunea colegilor le-a avut din plin datorită firii sale, deschisă, veselă, optimistă, lipsită de dorinţa de a domina. Sfârşitul filmului (Wild Bucovina: “Acvila de munte”) mi-a adus şi singurul lucru care mi-a rămas de la el: o pereche de mănuşi pentru strâns gunoiul. Mănuşile primite, păstrate după ecologizare, parcă ne spun acum, atât mie, cât şi copiilor, că mai avem multă treabă de făcut, atât în jurul, cât şi în interiorul nostru.

Din “ciorchinele” acelei zile am dus şi eu un “bob de strugure” acasă, cel mai de preţ, pe care-l mărturisesc acum, şi care e reprezentat de cuvintele savuroase ale lui Robert, băieţelul lui Dinu: “EU SUNT WILD BUCOVINA!”. Cuvintele, spuse din inocenţa fiinţei lui (în timp ce le împărţea tinerilor pixuri şi brelocuri), vor căpăta în timp înţelegere, convingere, precum şi asumarea unei identităţi.

Ultimul meu gând nu e pentru Dinu, ci pentru Robert, care, peste ani, va revedea filmul pe care tatăl lui l-a rulat în acea zi, înţelegând că şi pe el, ca şi pe acel pui de acvilă, anii de “ucenicie” petrecuţi cu părintele lui l-au învăţat “arta zborului”. Cuvintele naratorului de la final au devenit acum testamentul lui Dinu pentru Robert, dar şi pentru toţi cei care l-au cunoscut, l-au iubit, şi care acum se simt deznădăjduiţi: “Să ai viaţă lungă, puiule, şi să stăpâneşti acest cer!”.