Prima parte din capitolul „La vânătoare de iepuri” poate fi citită aici.
Nea Ilie, cât şi moş Nicolai nu îndrăznesc să mă contrazică, pentru că exact în momentul acela mi-am scos arcul şi tocmai potriveam o săgeată ascuţită îndreptată spre ei, de aceea mi-au zis mai mult şoptit: „Bine, bine, vedem că ai arc şi săgeţi cu duiumul, dar de nimerit ştii să nimereşti?”. Ce întrebare! „Păi cum să nu ştiu, răspund eu, ce crezi că eu mă joc, la mine-i treabă serioasă!”. „Păi dacă ştii, uite, vezi lanul de grâu din faţa noastră? Du-te şi stârneşte un iepure şi bagă-i o săgeată în măduvă!”.
„Bună idee”, îmi zic. Poate fac rost şi de carne pentru amiază, că şi aşa eram sătul de mămăligă şi barabule prăjite. În vremea aceea iepurii erau peste tot, cum intrai într-un lan de grâu, nu făceai zece paşi şi ţuşti, un iepure sărea din faţa ta şi o lua la goană de nici n-aveai timp să vezi ce culoare are. Singura problemă era cum să-i prinzi, însă nu și pentru mine. Eu aveam arc, aşa că lucrurile stăteau cu totul altfel decât înainte.
Mă îndrept spre lanul de grâu şi intru. Grâul este cât mine de înalt, aşa că nu văd nimic, dar înaintez cu arcul ridicat deasupra grâului, cu săgeata deja potrivită şi încordată, gata de tragere. În câteva clipe din faţa mea sare un iepure mare cât un câine şi cu urechile măgăreşti îndreptate în sus. Din două salturi este la douăzeci de paşi în faţa mea. Slobod săgeata. Vântul îmi duce săgeata într-o parte, timp în care iepurele se pierde către linia orizontului. Era cafeniu deschis, atât am apucat să văd.
Am ieşit din lanul de grâu şi m-am întors la cei doi bătrâni care îşi aruncau priviri cu subînţeles şi râdeau discret în barbă. Nu eram dezamăgit, pierdusem o luptă, dar nu războiul. Iepuri erau căcălău, trebuia doar să-mi schimb strategia. Nea Ilie, căci el era mai vorbareţ, mă întreabă: „Ei, bărbate, cum stai cu iepurii? Câţi ai prins, că nu văd niciunul, sau poate-s prea mulţi şi grei de nu i-ai putut aduce pe toţi? Dar las’ că-l chemăm pe Ion a Dorii cu căruţa dacă e cazul. Sau poate n-ai prins niciunul?”.
Era clar că mă lua în băşcălie, o făcea pe faţă şi tare mă mânca degetul de la mâna dreaptă să aşez o săgeata în arc şi să i-o trag drept în scăfârlie, să-i fac o bortă cât toate zilele în basca aia pleoştită şi veche de o sută de ani. M-am stăpânit însă, ce rost avea să stric o săgeată bună pe un moşneag ştirb. Tot el, ca să mă îmbuneze şi să mai aline din tristeţea mea, îmi spune că poate nu-i bun arcul sau săgeţile nu-s destul de ascuţite, la care eu îi răspund stăpân pe situaţie: „Bade Ilie, arcul e bun, la fel şi săgeţile, problema este la iepuri, fug prea repede şi eu n-am destul timp să potrivesc săgeata şi până să trag ei sunt aproape de Şanţul cel mare. Apoi şi grâul este prea înalt, dar ai să vezi că după ce se coseşte altfel va sta treaba, parcă văd că n-o să mai am loc în şandrama să pun atâţia iepuri câţi o să prind, o să vezi matale şi atunci mai vorbim noi”.
Secretul
Badea Nicolaim care a tăcut până la momentul cu pricina, îşi aprinde un muc de ţigară, trage două fumuri, tuşeşte ca dintr-un hău, apoi îmi spune blând: „Măi, băiete, eu văd că tu eşti pornit şi nimeni nu-ţi mai poate scoate iepurii din cap, aşa că uite cum stă treaba: iepurii nu se prind aşa cum crezi tu, trebuie să foloseşti altă metodă, una sigură şi care nu dă greş niciodată”. Hmm, încep să devin curios. „Păi, hai, spune-mi, care-i metoda? Că nu mai pot de nerăbdare”.
Moş Nicolai mă trage lângă el, îşi apropie mustaţa galbenă şi puturoasă de la ţigări de urechea mea înţepându-mă îngrozitor, apoi şopteşte în aşa fel ca să nu audă bade Ilie: „Măi, Daviduţă, fii atent la ce-ţi spun eu. Te duci acasă şi iei nişte sare, cât poţi de multă, apoi vii cu ea aici, o pui frumos pe coada iepurilor şi în felul acesta i-ai prins cât ai clipi, înţelegi?”. Fiind gata să pun mâna pe un aşa mare secret, am spus dintr-o răsuflare: „Sigur că am înţeles, mă şi duc după sare imediat”. „Hai, valea, şi să te văd cu sarea să băgăm spaima în iepuri, ai înţeles?”, mă mai întreabă moş Nicolai.
N-am mai avut vreme să zic da că am şi sărit ca un arc şi direcţia bucătăria de vară, unde ştiam eu că ţine bunica sarea într-un fel de cutie de tablă, agăţată undeva într-un cui pe perete. Am luat cutia cu totul, apoi cu ambele mâini am umplut buzunarele de la chiloţii albaştri de doc. Bună treabă, mi-am zis, de acum să dea norocul să văd cât mai mulţi iepuri şi s-a zis cu ei.
Aprovizionarea
În timp ce îndesam sărea în buzunare, mintea mea nu stătea degeaba, lucra din greu, astfel că mi-a încolţit ideea înfricoşătoare că până ajung eu cu sarea, moş Nicolai ar putea să-i vândă secretul lui nea Ilie şi atunci totu-i pierdut, după cum îl ştiu eu gură spartă. Parcă-l văd cum îl şi cheamă pe Costică a Dorii, băiatul lui Ion a Dorii, care-i de-o seamă cu mine, îi spune secretul şi până ajung eu Costică a şi pus sare pe cozile tuturor iepurilor şi eu rămân iar de prost.
Bine, şi până acum rămâneam tot timpul de prost, dar cel puţin atunci nu aveam arc, acum e altceva însă, prost cu arc încă n-am văzut. În fine, mă gândesc că poate Costică nu-i acasă, aşa că toţi iepurii îmi rămân mie. Apare însă o altă problemă: dacă nu-mi ajunge sarea, oare n-ar trebui să fac rost de mai multă? Îmi amintesc că în grajd bunica are o traistă plină cu sare din care pune în ciubărul cu pleavă muiată atunci când dă de mâncare vitelor.
Alerg spre grajd, intru şi imediat după uşă agăţată într-un piron ruginit stă traista cu sare. Mă urc pe marginea ciubărului şi dau să iau câţiva pumni de sare şi să-i bag în buzunar, însă constat că nu mai am loc. Atunci mă hotărăsc să iau toată traista, să fac o treabă ca lumea şi să prind toţi iepurii din zonă, vorba aia, ori merg la prins iepuri, ori stau acasă, din două una.
Mulţumit, ies din grajd şi păşesc cu greu din cauza traistei cu sare care este grozav de grea, încât trebuie s-o car cu ambele mâini. Merită efortul, mi-am zis, încurajându-mă şi gândindu-mă la grămezile de iepuri pe care-i voi prinde.
Planul
Mai aveam câţiva paşi până să ajung la moş Nicolai, când deodată m-a fulgerat gândul că nu voi avea unde pune atâţia iepuri şi atunci ce-o să mă fac? Chiar dacă umplu şura, şoapra şi şandramaua şi tot ar mai rămâne iepuri. Gândul acesta a început să mă necăjească rău, încât a trebuit să iau o hotărâre pe moment, aşa că mi-am zis că nu voi prinde toţi iepurii, ci voi mai lăsa şi pe la anul, ca să fie de sămânţă.
Cu acest plan bine pus la punct, am ajuns în sfârşit, ud leoarcă de la căratul traistei, lângă cei doi bătrâni. Am aruncat traista jos în faţa lor, m-am îndreptat spre moş Nicolai, m-am aplecat şi i-am spus la ureche: „Am adus sarea pentru prins iepuri. E destulă?”. „Este, este”, îmi spune cu voce plăpândă moş Nicolai. „Păi dacă este, continui eu nerăbdător, cum procedez cu iepurii, unde trebuie să pun sarea pe coadă sau sub coadă, vreau să ştiu exact, că eu nu glumesc cu treaba asta”.
Moş Nicoloai împreună cu bade Ilie se uită la mine cu îngăduinţă, dar şi cu milă, şi-mi spun într-un glas: „Nu contează, poţi s-o pui şi pe coadă şi sub coadă, oricum e bine”. „Bine, zic eu, dacă totul este în regulă pot să încep treaba?”. „Sigur, îmi zic cei doi, hai ia sarea şi dă-i bătăi!”. Iau pentru început doar sarea din buzunare, zicându-mi să las traista pentru mai târziu. Intru tiptil în lanul cu grâu.
Aveam arcul şi tolba la mine, deşi moş Nicolai a zis că nu este nevoie din moment ce am sarea, insă eu nu m-am dat bătut, spunându-mi în gând că una este să te vadă iepurii cu arcul la piept şi alta cu mâinile goale. Contează şi impresia făcută, nu?
Atacul
Aşadar, înarmat cu de toate, încep atacul final asupra urecheaţilor. După nici trei minute, hop sare primul, unul mare cât un cârlan. Întind mâna spre coada lui însă constat cu amărăciune că până ce mâna mea a făcut drumul de la buzunar până în faţă, iepurele era deja de mult plecat spre Zăhăreşti. Văzând eşecul, m-am întors amărât şi i-am reproşat lui moş Nicolae următoarele: „Păi n-ai zis matale că dacă aduc sarea pot să prind câţi iepuri vreau şi uite că n-am prins nimic”.
„Păi de ce n-ai prins nimic, întreabă moş Nicolai, nu i-ai pus sare pe coadă?”. „Păi aş fi vrut eu, dar până să-i pun, iepurele a fugit ca din puşcă, n-a vrut să stea nici măcar să se uite la mine”. Moş Nicolai şi cu bade Ilie m-au privit duios, zicându-mi din nou cu voci scăzute, cu milă şi cu lacrimi în ochi: „Măi, Davide, dacă iepurii ar sta să le pună oamenii sare pe coadă de mult n-ai mai fi văzut nici sămânţă de iepure pe aici. Vezi, asta-i treaba cu iepurii, că nu stau să le pui sare pe coadă. Fug, ce să le faci”.
Vânatul
Dezamăgit, am luat traista cu sare ca s-o duc înapoi în grajd până nu observă bunica lipsa ei (asta îmi mai trebuia) şi am plecat agale luând-o iarăşi prin fundul grădinii, ruşinat, fără iepuri, flămând şi fără pic de vlagă, înţepat până la sânge pe picioare de spinii din grâu. Aveam însă arcul şi tolba plină cu săgeţi. Am început să trag nervos în scândurile de la gard, în găini (spre norocul meu n-am nimerit niciuna), iar ultima săgeată am tras-o în sus spre un cocostârc care zbura în înaltul cerului.
Săgeata n-a ajuns la cocostârc, cum n-a ajuns nici la iepuri, în schimb am văzut-o căzând în iarbă la câţiva metri de mine, unde s-a şi înfipt. Când m-am dus ca s-o iau să mai trag odată, mare mi-a fost mirarea să observ că săgeata stătea înfiptă într-o broască, care cel mai probabil stătea ascunsă în iarbă de arşiţa soarelui. M-am gândit atunci la soarta bietei broaşte, dar şi la soarta mea, pornisem la vânat cu gânduri mari, având mintea burduşită cu grămezi de iepuri şi, când colo, m-am ales doar cu o amărâtă de broască.
De la această întâmplare au trecut mulţi ani şi de fiecare dată când obişnuiesc să merg prin pădure după bureţi îmi iau la mine o bărdiţă sau un cuţit pe care îl arunc în copaci ca să văd dacă mai nimeresc ca altădată. Mă ascund de lume, mi-ar fi ruşine să mă vadă cineva, om bătrân aruncând cu barda sau cu cuţitul în copaci. Îmi închipui însă că sunt copil şi trag cu arcul. După himere sau după anii pierduţi.
Nu de puţine ori întâlnesc printre brazi căprioare sau vulpi. Uneori dau peste iepuri care sar ca nişte arcuri din faţa mea şi o zbughesc ca din puşcă spre vârful muntelui. Atunci un instinct ancestral mă face să-mi duc mâna dreaptă la spate pentru a scoate o săgeată din tolbă. Dar în spate, peste umărul stâng, nu mai găsesc altceva decât povara celor peste 50 de ani scurşi de la data acestei poveşti cu iz de copilărie.
Ce să mai zic? Impresionant de frumos! L-ati întrecut pe clasicul național Ion Creangă! La sfârșitul fiecărei fraze, fiecărei întâmplări hazlii, am zâmbit! Ce poate fi în mintea unui copil!