De mic copil am fost fascinat de războaie, dar nu războaie de ţesut, ci războaie adevărate, bătălii pe viaţă şi pe moarte între viteji adevăraţi, bărbaţi puternici gata să moară în lupte pentru lucruri mari. Evident că la cinci, şase ani nu aveam habar despre ceea ce înseamnă un război, însă mi-aduc aminte că într-o zi a venit la noi un om care ne-a adus o carte cu care să ne jucăm. Înainte de a-l întreba pe tata ce scrie pe coperta cărţii, am luat-o şi am răsfoit-o la repezeală căutând poze.
După ce a plecat omul care ne-a adus cartea pe post de jucărie, tata mi-a smuls-o din mână şi a citit cu glas tare: „Istoria, manual pentru clasa a patra”. Apoi a început s-o răsfoiască sub privirile mele nerăbdătoare, să citească cu glas tare frânturi de frază, să comenteze gesticulând, câte o poză, dar mai ales să se mire de ceea ce găsea el scris acolo. Văzând că întârzie să-mi înapoieze cartea, m-am suit pe pat lângă el şi am început să trag de file, astfel încât am şi rupt câteva.
Tata s-a enervat, m-a pişcat uşor peste mână şi mi-a zis apăsat şi cu revoltă în glas: „De ce nu eşti cuminte şi n-ai răbdare, nu vezi că ai rupt cartea de istorie?”. Nu văzusem multe cărţi până la vremea aceea, dar a fost destul ca să-mi fac o idee despre faptul că o carte bună era o carte cât mai groasă, cu foi cât mai multe, numai bune pentru aprins focul în sobă.
Însă cartea de faţă era o carte de istorie, care nici măcar nu era atât de groasă încât să aibă cine ştie ce valoare şi totuşi tata s-a supărat atât de rău că am rupt din greşeală câteva colţuri de foaie. Atunci l-am întrebat pe tata: „Tată, dar ce-i cu
„Măi, băiete, îmi spune tata cu voce gravă, istoria înseamnă oameni care se bat între ei ca să vadă cine-i mai tare”. Parcă încep să pricep câte ceva, dar nu destul, fapt pentru care continui cu sâcâiala: „Adică atunci când s-au bătut pe uliţa noastră bade Nicolai şi cu moşu’ Leonte a fost război?”.
Precis că tata nu se aştepta la un asemenea exemplu, de aceea a şi zâmbit uşor, după care a răspuns: „Nu, măi, băiete! Ceea ce au făcut bade Nicolai şi cu moşu’ Leonte a fost o prostie, ăla nu-i război, războiul este când se bat oameni mulţi la grămadă şi se omoară între ei, pe când bade Nicolai şi cu moşu’ Leonte după ce s-au bătut bine, s-au şters de sânge şi glod şi au plecat la bufet să bea ţuică bătrână, ziceau că-i bună pentru împăcare”.
Şi chiar s-au împăcat destul de bine pentru că timp de o săptămână a fost linişte pe uliţă. L-am întrebat apoi pe tata de ce se bat oamenii, ce au de împărţit, de ce nu stau cuminţi fără să-şi care ciomege în cap, de ce, de ce, de ce şi tot aşa până când tata s-a plictisit rău de tot, mai ales că nici nu găsea răspunsuri pentru toate întrebările mele. Ca să scape de mine, mi-a înapoiat cartea şi mi-a spus doar atât: „Cine câştigă războiul este cel mai tare, toţi trebuie să asculte de el, să se plece în faţa lui şi chiar să-i pupe mâna la nevoie”. Atunci m-am luminat şi i-am replicat scurt: „Aha, acum înţeleg, înseamnă că popa de la noi din sat a câştigat războiul, pentru că toată lumea îi pupă mâna, nu-i aşa?”.
Tata s-a fâstâcit binişor, nu mai ştia ce să facă cu mine şi înainte de a mă lăsa şi să plece la treburile lui, mi-a mai zis: „Popa nu-i cel mai tare pentru că n-are puşcă, cel mai tare este miliţianul, asta ca să ştii şi să te fereşti”. Tata dă să plece, însă eu nu-l slăbesc o clipă: „Tată, vreau şi eu puşcă, să fiu cel mai tare de pe uliţă!”. Tata dă a lehamite din mână şi mă lasă, spunându-mi să mă uit în carte şi să-mi bag minţile în cap. Am rămas singur, chinuit de faptul că ceva nu-i în regulă în ceea ce mi-a spus tata, şi ştiu că tata nu minte.
Totuşi, nu-mi puteam explica cum se face că deşi popa nu are puşcă, toţi oamenii se pleacă înaintea lui şi-i pupă mâna, pe când miliţianul are puşcă, iar oamenii nu numai că nu-i pupă mâna, dar când îl văd ori îl ocolesc, ori trec pe lângă el slobozind pe nas câteva înjurături de mamă şi de tot neamul lui din Dolhasca pripăşit pe valea noastră liniştită.
Războinicul
După ce am chinuit biata „Istorie”, sorbindu-i cu sete toate pozele în care vedeam oameni cu săbii, arcuri şi săgeţi, suliţe şi buzdugane, am luat hotărârea fermă că neapărat trebuie să fiu şi eu ca ei, să fiu înarmat până-n dinţi şi să-i pun la punct pe toţi cei care au râs de mine. Şi au râs destui. În primul rând, îşi băteau joc de mine copiii de pe uliţă pentru că eram cam slăbănog, puţin crăcănat, nu puteam zice r şi pe deasupra aveam şi o tăietură la buza de sus, ceea ce făcea ca toţi să strige după mine „buză de iepure”.
Asta mă enerva cel mai tare, de aceea dorinţa mea de răzbunare şi instinctul meu de războinic începuseră să prindă contur. Nu erau zile, dar mai ales nopţi în care mintea mea să stea liniştită, astfel că într-una „meşteream” şi inventam tot felul de metode de punere la punct a duşmanului. De asemenea, mintea mea era plină de arcuri cu săgeţi, cu suliţe, cuţite şi mai ales săbii îndoite aşa cum am văzut în carte. După ce totul a fost „proiectat” în capul meu, am trecut la fapte. Am luat un cuţit din bucătărie, l-am ascuţit pe un pietroi de sub talpa casei şi am pornit hotărât spre tufa de loză de pe malul Şomuzului, ca să-mi tai două, trei vergele pentru arc.
Loza e cea mai bună, pentru că se îndoaie tare şi nu se rupe, aşa mi-a spus moşu’ Leonte atunci când i-am cerut unele detalii despre cum se face un arc. Moşu’ Leonte ştia multe treburi despre arme, el fiind rus, și luptase în război, aşa că nu a ezitat să-mi împărtăşească şi mie câteva din tainele lui, mai ales că eu aveam răbdare să-l ascult cu gura căscată ceasuri întregi. Uneori când povestea plângea, dar pe ascuns, ca să nu-l văd eu şi să-i fie ruşine. Odată mi-a spus că dacă ar avea el o putere mare de tot, mondială, şi-ar face un tun cât casa şi i-ar omorî pe toţi comuniştii, să nu mai rămână nici unul, nici măcar de sămânţă.
Îmi plăcea de el şi mi-aş fi dorit din tot sufletul să-şi poată face tunul şi să mă ia şi pe mine cu el să împuşcăm la comunişti pe rupte. Nu ştiam ce-s comuniştii, credeam că-s nişte animale uriaşe şi rele, iar când l-am întrebat şi-a pus degetul în dreptul gurii şi mi-a şoptit că nu-i bine nici măcar să întreb, nicidecum să mai şi aflu. M-a asigurat însă că voi avea ocazia să-i întâlnesc pe blestemaţi mai târziu, când voi creşte mare.
După ce mi-am făcut două arcuri, unul de rezervă, am plecat pe luncă şi am smuls câteva trestii mai sănătoase pentru săgeţi. Dintr-o traistă veche luată pe furiş din podul casei, de la grindă, mi-am făcut o tolbă pe care am tixit-o până la refuz cu săgeţi, numai una şi una, toate cu cui de draniţă în vârf. Mi-am pus tolba pe umăr, iar arcul bine întins mi l-am trecut de-a curmezişul peste piept. Am deschis portiţa din fundul ogrăzii, am luat-o prin spatele şurii, am trecut prin păpuşoiul lui George a lui Ipaci, am traversat pârloaga şi am ajuns pe dealul peste care trece cărarea ce duce la Zăhăreşti.
Pe buza râpei stăteau tolăniţi badea Ilie şi badea Nicolai a Martei, fiecare cu câte un chiştoc de ţigară Marăşeşti în colţul gurii şi vorbeau, aruncând din când în când şi câte o privire la vitele care păşteau liniştite pe coastă. În vale, pe lângă Şomuz, tata încerca motoreta Carpaţi pe care tocmai şi-o cumpărase din Suceava. Spunea că trebuie să facă opturi pentru examen. Treaba lui. Nici nu l-am băgat în seamă şi nici el pe mine. Mă simţeam bazat, aveam arcul şi tolbă plină, cine avea curajul să se pună cu mine? Nici măcar tata care nu mă lăsa să umblu teleleu în mijlocul zilei.
M-am apropiat cu curaj de cei doi bătrâni, nu pentru că aş fi vrut să le fac ceva, ci mai mult ca să mă bage ei în seamă şi să afle în sfârşit cu cine au de-a face. Nu mai eram un nimeni ca până mai ieri! Eram convins de asta, băgam mâna-n foc. Nea Ilie şi badea Nicolai, luaţi pe nepregătite, s-au întors ca la comandă spre mine şi cred că au rămas aşa cu ochii holbaţi câteva minute bune, dacă nu şi mai mult. Nu le venea să creadă! Adevărul este că prezenţa mea impunea, asta fără nicio discuţie. Pe vremea aceea eram blond aproape spălăcit, slab, cu mâinile ca nişte beţe, desculţ, cu picioarele ca două grisine peste care trăsesem o pereche de chiloţi albaştri de doc cam lălâi, dar asta nu conta.
Important era doar faptul că aveam arc şi săgeţi cu cui la capăt, mortale de-a dreptul. Acolo stătea puterea mea nemăsurată, iar cei doi moşnegi ştiau asta şi n-ar fi vrut s-o simtă pe pielea lor. De aceea, după minute întregi în care s-au mirat şi răsmirat, au îndrăznit să mă întrebe cu glas moale: „Măi, Davide, tu eşti, măi, băiete sau e altul? Unde ai pornit aşa de înarmat până-n dinţi? Pe cine vrei tu să baţi? Cin’ te-a supărat, măi, flăcăule bun?”.
Le răspund destul de serios: „Eu sunt, bade Ilie, ce, nu se vede? Am plecat să-i caut pe cei care mă tot batjocoresc şi să le trag câte o săgeată în fund ca să nu le mai ardă lor de treburi din astea”.
Continuarea apare în curând pe MDD Online.
cand eram mic,si in mine era un mic razboinic,aveam palos din lemn,arc si sageti din stuf,cu cui in cap legat cu ata.Atunci cand pe deasupra curtii trecea un stol de ciori,trageam cu sageata,iar in jurul sagetii se forma un cerc,ciorile evitand obiectul.Deasemeni mai trgeam cu tunul,o cutie de la vopsea si putin carbit cu apa,creia un razboi in toata regula,de nu mai ramanea nici o gaina,porunbel pe linga casa.Pentru asta am incasato,deoarece inplica si chibrituri,iar eu mai dadusem foc la grajdi,arzand si toata rezerva de hrana pentru iarna la animale.Razboaiele continuau atunci cand mergeam cu vacile la pascut pe dealuri.Odata cu tinpul razboinicul din noi se perde,devenim mai iertatori mai toleranti,conform invataturilor biblice,ne laudam ca nu am dus razboaie de cucerire,in schimb ne-au ocupat roat-n prejur care cum neau prins,tinutul Hertii si bucovinei,cadrilaterul,la Bulgari,valea Timocului la Sirbi.Mai nou in asa-zisul tinut secuiesc ne bat Ungurii cu pumnul in masa,cerand autonomie,si-s pe cale s-o obtina.Ma intreb unde mai sunt conbatantii,liga studentilor,martirii,haiduci de alta data.Am fost educati sa intoarcem si celalalt obraz,si ne palmuiesc de nu ne vedem toti care cum ne prind,politicieni tigani straini.Carol intai a fost mai roman decat romanii de astazi.Odata darea legii,ca strainii pot cunpara teren in Romaniea,vom fi ocupati fara razboi.