In memoriam: Gigi Vezeteu

Aceste rânduri sunt scrise atât pentru cei care l-au cunoscut pe domnul Gigi Vezeteu, directorul Dorna Turism, cât şi pentru cei care nu l-au cunoscut. E greu de crezut că un articol în memoria domnului Gigi mai poate reprezenta un pansament pentru soţia dumnealui, doamna Olimpia, sau pentru Andra şi Andi, copiii lor. Și totuşi, câteva cuvinte trebuie spuse. Dacă vreunui primar i-ar fi trecut prin cap să-l facă cetăţean de onoare pentru că a salvat hotelurile Călimani şi Bradul, introducând baza de tratament în primele trei din ţară, cu siguranţă că pe domnul Gigi l-ar fi buşit râsul şi ar fi cerut în schimbul unor aprecieri (binemeritate) un preţ mai mic la gigacalorie.

Discreţia cu care şi-a trăit viaţa ar trebui să fie o lecţie pentru noi toţi, cărora ne place să trăim gălăgios şi care vrem recunoaştere publică pentru cea mai mică realizare, strigându-ne meritele în gura mare şi făcând mare caz dacă nu ne sunt apreciate. Nu a fost cazul dumnealui. Un fin cunoscător al firii umane, recunoaşterea publică a fost chiar ultimul lucru care l-a interesat. Creditele, ratele din bănci, lupta cu preţul gigacaloriei, salariile pentru 240 de oameni, dar mai ales contractele care menţineau staţiunea pe linia de plutire l-au acaparat mai mult decât iluzoriile aprecieri ale semenilor.

Și totuşi, nu o dată m-am întrebat oare ce simte un om ca domnul Gigi când realizează că în ciuda eforturilor de a salva staţiunea, de a investi milioane de euro, de a păstra locuri de muncă, de a se zbate pentru menţinerea tradiţiei şi standardului tratamentelor balneo, s-au găsit unii, şi nu puţini, care, pe la spate, l-au mai judecat, ba că “a pus mâna pe staţiune”, ba că-şi cumpără maşini scumpe, că are rulotă, barcă sau, şi mai hilar, că nu salută lumea când e la volan? L-am fi apreciat şi iubit mai mult dacă ar fi condus o Dacie? Sau dacă ar fi mers pe jos? Maşinile au reprezentat una dintre puţinele plăceri pe care şi le-a oferit. Faptul că frustrarea post-comunistă ne-a făcut să asociem, la modul cel mai incorect, un moft reprezentat de o maşină scumpă cu ceea ce produc salariaţii ţine doar de o mentalitate complet greşită.

Fără zbaterea şi asumarea unor responsabilităţi şi riscuri din partea unui patron nu ar exista nici angajaţii. Răbufniri din partea domnului Gigi au existat, dar niciodată legate de salariaţii dumnealui sau de ce mai zic unii sau alţii, ci mai degrabă de ceea ce face, sau mai degrabă ce nu face, statul român vizavi de investitori, de legislaţie samd. În rest, ce aşteptări mai putea să aibă, inclusiv de la administraţia locală? Cum e să plăteşti zeci de miliarde impozite, tu şi firma ta, şi să nu reuşeşti pe durata vieţii să-ţi vezi strada asfaltată? Strada Ouşorului, poate cea mai proastă stradă din oraş, şi maşina scumpă a domnului Vezeteu, spun, ca într-o glumă încărcată de ironie, cam totul în ceea ce priveşte contrastul dintre ceea ce reprezinţi şi ceea ce primeşti, indiferent că e vorba de infrastructură sau recunoaştere publică.

Cei care l-au cunoscut ştiu că nu a bârfit sau judecat niciodată pe nimeni. Dacă auzea pe cineva făcând acest lucru intervenea rapid şi punea punct discuţiei. Îi lăsa pe alţii să sufere de aceste păcate. Dumnealui nu-şi permitea luxul de a judeca pe cineva. Pesemne, instinctiv, simpatiza cu cel judecat, gândindu-se că şi el la rândul lui mai e judecat câteodată. De fapt, ca majoritatea celor care au avut intenţii bune în acest oraş şi care au mai reuşit să facă şi câte ceva. Preoţii, psihologii ar trebui să ne explice de ce sfârşim prin a-i plânge pe cei valoroşi de-abia după ce nu mai sunt printre noi? Să-l odihnească bunul Dumnezeu, iar noi să-i păstrăm memoria, deoarece atât oraşul, cât şi fiecare dintre noi am fi fost cu siguranţă mai săraci dacă nu l-am fi cunoscut.