Jurnal de munte: Vârfurile Țapu Mare, Țapu Mic și Iedu

Din Cârlibaba, spre dreapta, urmezi firul apei, a Țibăului. Te îndepărtezi treptat de sat, urmezi drumul betonat până la un punct, apoi drumul forestier și îți iese în cale un pod peste apă. Treci, te apropii de pădure, te oprești, cobori din mașină și te înarmezi cu voință. Voința de a urca până în vârf, la peste 1500 de metri altitudine. Drumul pare domol la început, întortocheat prin pădure. De dimineață e răcoare. Iarba și frunzele copacilor sunt umede de roua groasă. Nu brumase încă. Ne continuăm drumul. Ca din poveste ne iese în față o mașină de teren. Femeile, bărbații și copiii erau îmbrăcați de sărbătoare, cu certitudine coborau la biserică.

Deci drumul nostru trebuia să ajungă în locuri îndepărtate, unde mai viețuiau oameni, cătunul Pleta. Da, semnele existenței sunt evidente. Pe partea dreaptă, din loc în loc, printre brazi, mai departe sau mai aproape, aruncate la nimereală sticle de plastic, saci plini cu resturi nefolositoare se înghesuiau în adevărate gropi de gunoi. Inconștiență, rea voință, lipsă de educație sau toate la un loc. O concluzie a noastră nu e suficientă pentru a remedia lucrurile.

În depărtare se aude lătratul unui câine, semn că ne apropiem încet de case probabil, credința noastră este întărită de o altă mașină care coboară precaut pe drumul strâmt, bolovănos și aproape abrupt. Încet umbra deasă se risipește și ieșim la lumină. Ni se arată o priveliște mirifică. De o parte și de alta a drumului, ca într-o poveste, răzlețite pe culmile dealurilor, case, fânare. Ți se taie respirația de o așa frumusețe. O liniște parcă de început de lume domina împrejurimile. Privirile ni s-au întâlnit și am înțeles cu toții că alegerea făcută de dimineață a fost nemaipomenită. Nu puteam alege traseu mai pe placul inimii. Am rămas extaziați de tot ce ne înconjura. Fără exagerare dragii mei. Ziua era extraordinară, soarele ne îmbăta cu strălucirea lui în prima duminică din octombrie. Cum a putut Dumnezeu să presare atâta frumusețe în lume! Și nu e tot.

Ne-am oprit și am privit cum toamna a îngălbenit frunzele, cum a colorat în ruginiu mai departe pădurea, cum munții din depărtare mai aveau un acoperiș de ceață. Deasupra noastră cerul de un albastru intens, fără pic de nor ne binecuvânta. Nu se poate o bucurie mai mare, dacă vrei să te îndepărtezi de cele lumești, decât să fii alături de prieteni și o natură atât de primitoare.

Iubitorilor de munte le stă bine cu drumul. Ne mai întoarcem din când în când privirea de pe vârful Iedu, spre grădinile îngrijite la o așa înălțime, la văcuțele și vițeii ce pășteau în voie, la gardurile ce despărțeau proprietățile și ne continuăm urcușul pe cărările în zig-zag, pentru a diminua din greutatea traseului. Ne mai tragem sufletul din loc în loc și nu încetăm să ne minunăm. Parcă din senin, cineva special pentru noi, astăzi ne-a scos în cale vârfuri ciopârțite de piatră, sub forme ciudate, sculptate, cizelate, dantelate. Am urcat și am coborât unele care erau accesibile. Acolo îți venea să strigi, să fii auzit și văzut de universul întreg.

Scopul nostru era să ajungem pe vârful Țapu Mare. Dar până acolo câtă istorie. Atâtea tranșee din primul Război Mondial. Pe aici, pe vârfuri de munți, s-au dat bătălii grozave, ca mai târziu să se înfăptuiască România Mare. Contemplam cu mare smerenie urmele războiului. Câți au luptat, câți au trăit sau au murit, dispărut pe aici, peste vârfuri, în soare, în ploaie, în frig, în vânt năpraznic. Ne imaginam secvențe nimicitoare, ne cutremuram la gândul că atâtea mame și-au pierdut fiii, atâția tați nu și-au mai văzut copiii. Se mai găsesc și astăzi rămășițe, urme ale cazematelor. Unele săpate în piatră, altele betonate. Probabil aici se primeau sau trimiteau ordine de luptă. Aici erau probabil ofițeri și soldați, împreună sufereau de frig, de foame, de frică. Aici își trăiau sau își scurtau visele.

Ne-am adăpostit de vânt într-un tranșeu. Oare cine o fi stat în același loc acum aproape o sută de ani? Ce tânăr cu arma în mână ne-o fi apărat de dușmani? Întrebări dureroase, dar fără răspuns. Am continuat să urcăm spre Țapu Mare. Interesante sunt potecile șerpuitoare care își urmează nestingherite ascensiunea. Sus, în vârf, vântul era destul de nărăvaș. Era a toate stăpân. Am zăbovit o vreme și am scrutat depărtările. Se distingeau drumurile ce duceau spre Izvoarele Sucevei, Pârâul Ursului, Vârful Tătarca și, în toată splendoarea lor, Munții Rodnei. Anemic era marcată înălțimea muntelui. Un băț fără nici o inscripție, înconjurat de câteva pietre, care-l susțineau în derâdere parcă.

Coborâm. Recunoaștem caracteristica spațiului mioritic, deal-vale, deal–vale. Într-o ademenire amețitoare ne chema celălat munte, Țapu Mic. Pe curba de nivel, adăpostiți de vânt, prin tranșee, pe lângă alte cazemate, ajungem în vârf. Poposim, respirăm adânc și uimiți descoperim la o așa de mare înălțime lemne tăiate cu motofierăstrăul, așezate ca la o casă de gospodari. Apoi un gen de acoperiș peste o stâncă, o încăpere amenajată primitiv. Aflăm cu stupoare că aici s-a adăpostit, nu de mult, bărbatul implicat în incidentul de la Iași. Povestea e cunoscută.

La coborâre ne îndreptăm spre izvorul ce în vară adăpa turmele însetate. Ne spălăm obrajii înfiebântați și ne continuăm drumul. Soarele încet scăpăta spre apus. Un șarpe întârziat se strecoară din cărare prin iarba înaltă, nebăgându-ne în seamă. Genunchii ne cam stânjenesc din pricina pantelor abrupte și a potecilor distruse de exploatările forestiere.

Suntem pe valea Țibăului și nevoiți să trecem desculți prin apă. Am crezut că e o glumă, dar nu aveam altă soluție. Apa era destul de rece, pietrele alunecoase, iar picioarele ni s-au încălzit abia după ce ne-am luat bocancii. Drumul urmează cursul apei. Țibăul era destul de vijelios. Apa se izbea de pietre ca apoi să cadă în cascade amenajate. Nu știu cât pește se mai rătăcea prin apa de munte. O mașină galbenă, cu roți puternice, trece cu nepăsare prin bălți și ne stropește cu nonșalanță. Obosiți după atâta drum, dar mulțumiți sufletește, am ajuns de unde am plecat. Ziua era pe sfârșite. Încet se așează peste toate amurgul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.