Iubesc acea Românie a dealurilor, munților, pajiștilor, codrilor, râurilor și lacurilor, ce ne sunt ca un pansament sufletesc într-un spațiu în care omul pare să funcționeze pe de-andoaselea. Această natură, despre care se spune că face din țara noastră cea mai romantică regiune din Europa, cu peisaje ce îndeamnă la melancolie și meditație. Aici au ridicat românii rugăciuni spre cer, în aceste catedrale ale munților, în care ecoul văilor le duceau spre cer, sau în bisericuțele din lemn, în care te aplecai ca să nu dai cu capul de grindă, dar care, în ciuda dimensiunilor mici, au păstrat o credință mare.
Iubesc România oamenilor cu chipul brăzdat de trăire, cu palmele crăpate de muncă, cu teamă de Dumnezeu, cu profunda lor credință că doar Dumnezeu le-a mai rămas, într-o viață de greutăți, de nedreptăți și dezamăgiri de tot felul. Iubesc acea Românie ai căror oameni își pun sufletul pe tavă, de parcă atunci când își deșartă prea-plinul sufletesc au impresia că au dat peste cel mai mare psiholog în viață, sau peste duhovnicul suprem, pe care doar Dumnezeu în persoană îl putea trimite ca să stea de vorbă cu ei. Transparența sentimentelor, abundența detaliilor despre propria viață, pot inhiba, într-o astfel de mărturisire, dar la fel de bine, înduioșează.
România oamenilor competenți există, e reală, și o îndrăgesc, poate și pentru faptul că un ocean de mediocritate o sufocă. Nu avem “nici destinul Franței și nici populația Chinei”, așa cum își dorea un filosof român, dar, ca și apa, avem calitatea de a ne adapta miraculos la spațiul în care viețuim. Iubesc omenia făcută din acel exces al inimii, nu cea făcută pentru a-ți provoca plăcere personală. Într-un spațiu în care cumsecădenia începe să fie privită ca un defect, ar fi o pierdere să ne risipim această calitate, atât cât ne-a mai rămas din ea.
Iar această omenie există și e mereu surprinzătoare, într-o lume care ne copleșește prin indiferență. Îmi place și rumoarea din timpul slujbelor, în care ortodocșii noștri nu au stare, umblând de colo-colo, bifând tot felul de ritualuri, de parcă Dumnezeu în persoană le-ar contabiliza rugăciunile, icoanele pupate, lumânările aprinse, sau pomelnicul însoțit de o sumă de bani. M-am obișnuit cu această pietate activă, cu superstițiile oamenilor, chiar și cu clișeele din care divinitatea nu lipsește. Până și “buricomania” de care suferă acest neam mi se pare înduioșătoare.
Nu-mi displace câtuși de puțin faptul că avem impresia că tot universul se învârte în jurul nostru, a rădăcinilor noastre, a destinului unic pe care-l trâmbițăm, în special la “una mică”. Cum să nu-ți fie dragă această naivitate, care provine mai degrabă din inocență decât din fudulie? Și pentru ca mărturisirea mea să fie completă, vă spun că-i iubesc și pe huliții maidanezi, pentru că noi românii, ne identificăm atât de mult cu condiția acestora.
Nedoriți de nimeni, dar tot timpul gata să ne abandonăm și să ne deșărtăm iubirea față de cei care-și manifestă interesul pentru noi.
Lasă un răspuns