Unul dintre criteriile de alegere a locuinței, atunci când am ales una, a fost și a rămas cum arată strada și zonele adiacente. Dorim să avem liniște, spații verzi, curățenie și cât mai multe facilități (spații de joacă pentru copii, grădinițe, școli, spitale, etc). Normal, afirmă toată lumea! O casă sau un apartament nu se cumpără și, cu atât mai puțin, nu se construiesc în fiecare zi. Omul de rând, care de generații, aici la noi, a visat să aibă o casă a lui, cu greu ajunge la momentul în care să aibă sumele necesare unei astfel de investiții. Și, când, în sfârșit, ai ajuns să-ți alegi o locuință, încep și cele mai mari dureri de cap. Străbatem, în pas de plimbare orașul stațiune cu scopul de a face o primă evaluare a posibilității de a cumpăra un apartament.
Primul popas îl facem pe strada Schitului. Deși are doar câteva sute de metri, până la fosta fabrică de cherestea, păstrează pe ea “cicatrici” adânci a unor lucrări neterminate, gropile și denivelările, atât din carosabil, dar și de pe trotuare, te atenționează din start să calci cu mare atenție. Pe partea dreaptă, câteva blocuri de un gri etern parcă ne fac semn să nu ne apropiem. Pe stânga, câteva blocuri galbene, marca ANL, cu un spațiu ce s-a vrut loc de joacă pentru copii, acum distrus de niște lucrări de extindere și modernizări de canalizare și apă. Ieșirea străzii spre centrul orașului este o combinație între un sens giratoriu și o trecere de nivel cu calea ferată, extrem de periculoasă prin amplasarea pe prima bandă și a ieșirii din parcarea magazinului Unicarm.
Ne îndepărtăm, admirând, totuși, singura clădire demnă de luat în seamă, aflată în capul străzii. Păcat că e singura. Pornim spre Piață. După câțiva zeci de metri nu ne vine să credem: asfalt proaspăt turnat! Ne lămurim repede minunea: Kaufland deschide un magazin și ca oricare firmă care se respectă își face și amenajările de rigoare. Trecem peste podul ce stă să cadă, cu parapeții legați cu sârmă, și îi propun amicului să urcăm spre cartierul Unirii, cel mai mare de altfel din oraș. Ajunși în dreptul primelor blocuri, de lângă Poliția Vatra Dornei, îl văd nedumerit. Nu înțelege de ce anveloparea blocurilor nu este unitară. Rămâne contrariat când îi spun că autoritățile locale nu i-au ajutat cu nimic pe locatari și totul este făcut prin investiții personale.
Ici-colo, noi lucrări de anvelopare fac să dispară petele gri etern al blocurilor vechi, dându-le o nouă tinerețe, dar creând un mozaic de culori ce nu dă impresia de armonie. Noțiunile de estetică urbană sunt greu de explicat și mai ales de impus atunci când banul e muncit din greu de cei care fac lucrările. Încerc să-i propun un apartament de pe strada Mălinilor, pe care-l consideram tentant. Strada, dacă i se poate spune așa, în acest moment, este “arată” de la un cap la celălalt, și cu greu am ajuns la blocul propus. Apartamentul bun, prețul pe măsură. Sunt întrebat dacă această stradă a fost asfaltată vreodată? A fost. Acum 35 de ani! Ieșim din nou în strada Unirii și ne oprim în dreptul grupului de magazine de la intersecția cu strada Florilor. E nedumerit de noua construcție ce se ridică pe spațiul verde lăsat inițial de constructorii comuniști. Arată oribil.
Oare locatarii acelui bloc au avut habar de ce li se construiește în fața blocului sau au pățit același lucru ca cei din blocul T15 care au acum în față 2 blocuri ANL? Mai vizităm un bloc pe strada Florilor și brusc dorința de achiziționare a unui apartament dispare. Acum eu sunt cel nedumerit: de ce? Proprietarul ultimului apartament îi spusese cât au ajuns cheltuielile în iarna trecută. Ne despărțim pentru câteva ore, urmând să ne reluăm plimbarea în căutarea unei case. La reluarea plimbării prin stațiune, entuziasmul matinal al amicului în a-și investi banii într-o locuință, aproape că dispăruse. Străbătuse multe străzi, mergând spre Roșu, și nemulțumirile sale s-au înmulțit pe măsură ce se depărta de zona centrală, luând ca reper parcul orașului.
“Aveți un oraș sub asediu! Nu-mi pot imagina ce s-a întâmplat în acest oraș în ultimii 10 ani”. Încerc să explic, dar argumentele îmi sunt demontate foarte ușor de interlocutor. “Aveți numai câteva străzi, le numeri pe degetele de la o mână, care arată așa cum și-ar dori toată lumea”. Dezamăgirea din vocea lui mi s-a transmis încet, încet și mie. Am sperat ani la rând ca acest oraș al Bucovinei să se transforme, așa cum ar fi meritat și merită în continuare într-o adevărată perlă. După 25 de ani de “economie de piață”, desfășurată după reguli numai ale clanurilor care s-au perindat, în funcție de interese personale, la conducerea administrațiilor locale, orașul arată jalnic. Cu evenimente gen: “Serbările zăpezii”, “Zilele municipiului”, festivaluri mai mult sau mai puțin locale de folclor și obiceiuri nu vom înfrumuseța orașul! Cei ce vin și ne vizitează pleacă toți dezamăgiți, pentru că, azi, așteptările sunt mari, mai ales când îți mai atribui și titulatura de “stațiune de interes național”.
O dorneancă fugită în anii ’80 în RFG, revenită după 30 de ani, în vizită, îmi spunea, cu multă tristețe în glas: “Oraşul arată mult mai urât decât era când am plecat”. Aceste opinii nu sunt, din păcate, singulare și le auzim din ce în ce mai des în “gura” vizitatorilor. Autoritățile locale tac sau, în cel mai bun caz, ne oferă frânturi de informații cu intenții de “proiecte” care, din păcate, foarte rar se regăsesc și pe străzile orașului. Timpul a trecut și trece și marchează doar realizările nu și ambițiile politice, fără acoperire, pe care le auzim trâmbițate din 4 în 4 ani, când suntem chemați să-i reinvestim pe eternii aleși ai neamului. Ne reîntoarcem în fiecare zi pe strada noastră, pe “Strada Speranței”, acolo unde colbul gros ne-a acoperit și dorințele și speranțele de mai bine.
Lasă un răspuns