“Când ciobanul se duce să omoare lupul și-și ia câinele cu el să asiste, ar trebui să aibă grijă să evite orice greșeală. Câinele are cu lupul unele legături pe care ciobanul le-a uitat.”
Când am auzit vorba asta, m-am dus gândul la așa-zișii “securiști”, cei care ar trebui să fie în slujba statului și a cetățeanului, dar sfârșesc prin a fi în slujba politicului sau a unor persoane private. Ce s-a întâmplat în mentalul colectiv românesc, de e perceput securistul ca un “câine” care a făcut pact cu “lupul”? “EU”, pare momentan biruit de “EI”, acei dușmani invizibili, care sunt niciunde și peste tot, care te ascultă nonstop, care știu totul despre tine și care așteaptă doar momentul în care să-ți vină la ușă, ca să te “salte”. Cum s-a ajuns la această obsesie națională, în care aproape fiecare român crede că are telefonul ascultat?
Dar la acest ridicol al situațiilor în care îți duci telefonul în altă cameră? Cine a creat un sistem în care fiecare român se simte culpabil? Dacă întrebi câțiva oameni, dacă au impresia că le este ascultat telefonul, aproape toți îți vor da un răspuns afirmativ. De unde acest sentiment? Traume post-comuniste? “Buricomanie”, crezându-ne importanți? Nu e nici un dubiu că Securitatea încă decide cine intră la pușcărie, sau cine ajunge președintele țării. Forțe care împing omenirea spre mai puțină libertate există peste tot, iar în mileniul 3, isteria terorismului, i-a făcut și pe cei cu democrațiile cele mai vechi, să urle în gura mare: “Luați-ne drepturile cetățenești, numai protejați-ne!”.
Omul renunță la libertate, ciclic, în urale. Sentimentul e real, numai că totul pare mai degrabă să facă parte dintr-un război psihologic, menit în a-i ține pe oameni într-o stare de teamă. Oricât de numeroase ar fi “serviciile”, numărul angajaților e limitat. N-am fi în stare să ne reascultăm propriile convorbiri, darămite a milioane de oameni. Cei care sunt cu adevărat ascultați sunt puțini, însă frica și ignoranța sunt instrumente puternice. Nici comunismul și nici capitalismul nu au învățat mai nimic despre OM, ambele reducând totul la anularea lui. Iar când îl anulezi, în final te anulezi pe tine. Comunismul a dispărut, iar capitalismul nu se simte nici el prea bine.
Un stat securist trebuie sancționat în momentul în care nu se mai află în slujba cetățeanului. Iar sancționați trebuie să fie politicienii, cei care sfârșesc prin a sădi neîncredere și suspiciune, toxice pentru moralul unei societăți. Ar trebui să ne întrebăm, de la Revoluție încoace, în mandatele căror președinți, am avut o stare de libertate? Am putea realiza, că nu mai mult de unul singur. Mare păcat, pentru că, așa cum se întreba cineva: “La ce bun toți acești sori și planete, de revoluții istorice și tehnico-științifice, dacă până la urmă ajungem să ne fie teamă, chiar și de propria noastră respirație?”
Daca se spune ca „securitatea este inca la ea acasa, Revolutia ???, unii spun ca a fost o cacealma, nu revolutie, iar „boborul sau plebea” este ramasa la fel de indocrtinata – sau mai rau – ca in vremea comunismului, despre ce „libertate, capitalism, democratie vorbesti omule ?”.