Colțul lui Alki: generații

Am spus şi am s-o spun mereu: nu contează regimul sau sistemul, contează cum e aplicat. De aia am lăudat în ediţii precedende comunismul. Lumea n-a înţeles încă, după această democraţie parvenită, că societatea noastră trebuie să funcţioneze adioma unei familii. O familie care are grijă de tineri şi de bătrâni, punându-i la greu pe cei maturizaţi. Sună tribal, dar nu sună grotesc. Grotesc sună adevărul, acel adevăr care spune că am uitat să ne pese de vârstnicii noştri.

În esenţă, a încetat de mult să îmi pese cine e vinovat pentru starea precară a generaţiilor aflate la extreme, atât a celor tineri, cât şi a celor la capăt de drum, pentru că e doar o pierdere de timp, în care te cufunzi în discuţii pro şi contra-argumentate, la infinit, ca în nisipuri mişcătoare. E trist că atât am mai ajuns să putem face, să ţinem de idei, nu cu dinţii, dar cu adevărat bigotism. Idei ieftine de oameni fraieri, care sunt concluzii oportune, şi scuze perfecte pentru a nu acţiona. Idei precum: conflictul dintre generaţii, tineret iresponsabil, moşnegi nefolositori. Aşa că le luăm pe rând.

Conflictul dintre generaţii e o tâmpenie. Mereu şi invariabil aud aceleaşi porcării: generaţiile noi nu învaţă, nu au interes, nu muncesc, n-au respect, n-au, nu vor, nu fac. Normal că nu o să citească şi nu o să le pese ce au povestit Voltaire sau Goethe, când au în buzunar, la o atingere de deget, internetul plin de poze fără sens cu citate din Coelho. Nu poţi să fii atât de cretin încât să spui că e vina lor. Din propriile puteri, nici un puşti nu ar avea tot ce ţine de ultimă generaţie după bunul plac. Asta e exclusiv vina părinţilor, nişte oameni prea ipocriţi pentru propriul lor bine: le lasă la dispoziţie absolut orice, ca apoi să-şi învinovăţească odrasla pentru rezultare mediocre în şcoală, carieră, viaţă. Normal că o să ignore orice altceva, chiar şi chestii elementare precum igiena personală, odihna sau o alimentaţie diversă şi completă, când „le iau ochii” toate tentaţiile din lumea virtuală.

Tineretul nu e iresponsabil. Tineretul se complace. Ştiu, ştiu, pe vremea voastră mergeaţi la film o dată pe săptămână, cofetărie, concediu la mare o săptămână la trei ani, şi viaţa era bună. Ce bine că nu m-am născut pe vremea voastră! Aş fi murit de plictiseală înconjurat de oameni obtuzi care nu trăiesc, ci doar există. Biomasă umblătoare, speriată de schimbări şi nou.

De aia nu trebuie să rămâneţi în urmă. Timpurile şi oamenii se schimbă, trebuie să păşim şi noi odată, altfel o să rămânem în urmă. Cam ca oamenii de peste 40 de ani care încă nu şi-au dat seama cât e de penibil să mai ai plete. Tineretul e responsabil exclusiv cu ce îi mai interesează. Cine suntem noi să îi judecăm?

Copiii iubesc luxul, au maniere proaste, sfidează bătrânii şi preferă bârfa în locul unui exerciţiu. Copiii de acum sunt tirani, nu servitori, în propriile case. Nu se mai ridică când un bătrân intră în cameră. Îşi contrazic părinţii, vociferează în faţa musafirilor, înghit pe nerăsuflate la masă, îşi încrucişează picioarele şi-şi tiranizează învătătorii.

Cât adevăr aici! Şi n-am spus-o eu. Doar o confirm. Chestia asta a spus-o Socrate, acum vreo 2,500 de ani, şi sună de parcă ne-ar fi contemporan. Mai mult decât atât, dacă în mai bine de două milenii n-am fost în stare decât să continuăm aşa, nu cred că se mai poate face mare lucru pentru cei tineri, şi cei tineri ce vor veni după ei. Putem face totuşi ceva pentru vârstnici.

În fiecare zi am un traseu destul de simplu, bat acelaşi drum pentru servici şi cele necesare. Şi în fiecare zi văd aceeaşi oameni în vârstă, peste tot. La piaţă, în centru, în staţiune, la tratament. Oameni de care am uitat, oameni de care parcă nu ne mai pasă şi de care nu mai ştim că există. Au muncit o viaţă înaintea noastră, ca să ne lase tot ce avem acum. Şi cum îi recompensăm noi? Cu ignoranţă în cel mai bun caz, cu vorbe de ocară şi îmbrânceli, cu sictir. Lor, predecesorilor noştri, am permis să li se taie amărâtele de pensii, de către un sistem corupt şi nenorocit, pe care l-am pus în fotolii să se lăfăie în creme şi şampanii.

Detest mentalitatea asta de turmă, prin care se manifestă ranchiuna faţă generaţiile astea “concurente”. Sper doar că la un moment dat o să se manifeste nu doar ca să fie “cool”, ci o să fie benefic pentru bunicii noştri.
Generaţia mea era supranumită una de sacrificiu. Înţeleg de ce, abia acum. Pentru că, asemeni celor vârstnici, mergem pe aceeaşi cărare, acelaşi drum, aceleaşi probleme peste tot, uitând să trăim, aşteptând să zacem fără viaţă între patru scânduri.

Sper să nu ajungem şi noi aceleaşi feţe triste, dar cu ochi blânzi, peste tot. Oameni ridaţi, munciţi, obosiţi, bolnavi. Unii îşi duc cu greu bătrâneţile, cerşind un amărât de leu, şi umilindu-se pentru un colţ de pâine.

De ce să sufere ei greşelile noaste, aşteptând să moară? De ce au devenit invizibili? De ce sunt ultimii care intră la un medic, la cozi, la evenimente, la venituri, dar primii la moarte? Dar, mai ales, de ce ţinem cu dinţii să ne cumpărăm bătrâni, atunci când n-o să îi mai avem?

1 comentariu publicat:

  1. cristina

    De ce e penibil sa ai plete la 40 de ani?
    Nu e mai jalnic sa te tunzi doar pentru ca „o cere” societatea?
    Taică-meu are peste 60, si niciodata nu i a placut sa fie tuns scurt si zau ca nu l gasesc penibil…bine, ca nu are plete-plete chiar…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.