Din ce în ce mai des aud cunoștințe, mai apropiate sau nu, care își exprimă regretul că nu sunt, și unii nu vor fi niciodată, bunici. Pe fondul unei nesiguranțe sociale tot mai accentuate, natalitatea continuă să scadă atât la nivel european, cât și național, ridicând mari semne de întrebare asupra evoluției demografice pe termen mediu și lung. Subiectul dă deja “frisoane” prin cancelariile europene și grupurile mari de specialiști lucrează la tot mai multe modele de dezvoltare demografică regională și europeană.
Ai noștri ne dau, din când în când, cifre statistice seci, care ne spun că natalitatea a scăzut și atât. Restul, nu se știe cine, sau ce face cu aceste cifre. Dar acesta e un alt subiect de luat în discuție. Cu atât mai mult îi înțelegem pe cei care au devenit bunici că au un sentiment deosebit de împlinire a unui rost în viață. Și cum fiecare generație păstrează în amintire cele mai frumoase clipe din copilărie, alături de bunici, și noi, cei ajunși acum în această calitate, sperăm să le oferim nepoților noștri aceleași bucurii și sentimente de care, peste ani, să-și aducă aminte cu drag. Și cum este o provocare a fi bunic!
În primul rând, “tornada” informațională la care sunt supuși “piticii” de când fac ochi. Generația netului pune în mare încurcătură bunicii care nu țin pasul cu internetul sau cu globalizarea, adesea fiind în imposibilitatea de a da răspunsurile și soluțiile așteptate de nepoți. Dacă până la vârsta la care fac primii pași și trec de primele 2 cuvinte (mama și tata), părinții și bunicii mai pot “fenta” cu ceea ce au învățat de-a lungul generației lor, cum încep să meargă și să treacă dincolo de pragul casei, încep și ofurile bunicilor. Invariabilul “de ce”?, repetat obsesiv de cei mici într-o primă etapă, are mare importanță pentru ei, pentru acumularea primelor informații care vor “construi” scheletul de bază al gândirii logice de mai târziu.
“Bombardamentul” de întrebări îi pune pe bunici în mare încurcătură, ajungând de multe ori să se contrazică spre marele amuzament al celor din jur, dar nu al celor mici, care abia așteaptă astfel de situații ca să îi supună pe bunici la un nou șir de întrebări. Etapa desenelor animate, care în ultimii ani începe surprinzător de devreme (chiar și la 5-6 luni din viață), este una cu un impact major asupra piticilor noștri. Perioada romantică a desenelor animate, când acestea aveau un rol educativ destul de bine conturat, a trecut de ani buni. Numărul mare de canale tv, de canale așa-zis specializate pe programe pentru copii, te îngrozesc pur și simplu când vizionezi conținutul lor.
Aproape în exclusivitate, desenele animate difuzate au două mesaje care nu lipsesc: agresivitatea și violența fizică, pe de o parte, și folosirea unui vocabular suburban cu repercursiuni majore asupra preșcolarilor. Efectele sunt devastatoare și reacțiile celor mici ne surprind imediat. Ajunși la locurile de joacă, alături de alți copii de seama lor, devin violenți fără nici un motiv, folosind cuvinte sau propoziții auzite în diverse seriale, violența fizică și verbală devenind o normalitate mai mult decât periculoasă. Violența de dragul violenței e pe un trend ascendent și reacțiile sunt extrem de firave și complet nesincronizate din partea adulților. Am fost surprins să aflu, de la o mamă, că educatoarea de la o grădiniță o îndemna să-și instruiască copilul să fie mai bătăios, la propriu, altfel o să se transforme în ciuca bătăilor în grupa din care făcea parte piticul!
Cu astfel de sfaturi, spre ce ne îndreptăm? Și dacă credeți că doar desenele animate generează probleme, ajungem și la ceea ce pe vremuri era deliciul nepoților: cititul poveștilor. Dacă nu ați avut inspirația să fi păstrat volumele cu povești și basme, cumpărate pentru copiii voștri, puteți avea mari surprize intrând la un stand cu literatură pentru preșcolari. Și nu din lipsă de ofertă, ci din abundența de maculatură care are o singură calitate: e foarte frumos și viu colorată! Povești bizare, cu personaje cu denumiri într-o “romgleză” care îi “ajută” pe nepoți să-și formeze un vocabular complet nefolositor pentru învățarea corectă a limbii române, așa că pe la 5-6 ani nu prea știi ce limbă vorbesc. Și când bucuroși, în sfârșit, ați găsit volumele cu “Povești” de Ion Creangă și “Basmele românești” de Petre Ispirescu, că veți crește în ochii nepoților cu o lectură savuroasă, puteți avea o surpriză din partea nepoților: “Bunicule, nu știi povestea!” Nedumeriți, recitim textul și parcă nu este cel pe care îl știm.
Răsfoim exemplarul și, undeva la final, scris atât de mărunt că nici cu lupa nu este foarte ușor de citit, o precizare: “ediție revăzută și adaptată”! Și așa “Capra cu trei iezi” devine “Capra cu cinci iezi”, balaurul cu șapte capete are zece, iar fiecare vorbește altă limbă, și uite așa nici o poveste nu mai transmite ceea ce a vrut autorul! Da, dragi bunici, “terorismul cultural” a coborât până la acest nivel al literaturii pentru cei mici! Citești expresii pe care nici Creangă și nici Petre Ispirescu nu le-au folosit și edițiile anterioare anilor 2000 nu le conțin. Plăcerea lecturii dispare sau este atât de alterată, încât atenția celor mci se îndreaptă repede spre altceva. Formarea “gustului” și savoarea textului prin lectură se formează încet și cu multă, foarte multă lectură de calitate.
De ce nu putem să le oferim nepoților noștri poveștile și basmele noastre nemodificate și neadăugite? Și asta înainte ca acești pitici să ajungă să butoneze netul, unde jungla e înspăimântătoare pentru adulți, dar pentru căpușoarele lor fragile și dornice de noi și noi informații! Etapele pe care le parcurg nepoții noștri sunt atât de scurte în ziua de azi, încât riscăm și bunici și părinți să nu ne dăm seama când au trecut de la una la alta și “reparațiile” ulterioare să fie foarte greu de obținut, iar reproșurile inutile. Așa că, dragi bunici, înainte de a trăi bucuria primei zile de școală a nepoților voștri, aveți grijă ca poveștile să fie adevărate și să nu auziți reproșul: “Bunicule, nu știi povestea!”.
Lasă un răspuns