Mitropolitul Visarion Puiu, un soldat credincios

Generalităţi

Visarion Puiu – mitropolitul mărturisitor, și-a închinat viața slujirii intereselor neamului și Bisericii ortodoxe românești. În misiunea sa pastorală în Bucovina a dovedit pe deplin, întreaga sa capacitate profesională, luptător dârz pentru apărarea bisericii ortodoxe în fața diverselor interese, și nu în ultimul rând zbaterea permanentă de a ocroti biserica de lăcomia politicienilor. Multe din aceste lupte le-a câștigat, dar în final a fost învins și a plătit cu funcția faptul că și-a iubit credincioșii, că a apărat biserica din Bucovina și drepturile ei și că nu s-a supus intereselor politice ale vremii. După atâtea fapte bune și lupte grele cu autoritățile corupte a trebuit să primească de la Dumnezeu și darul martirajului pribegiei, îngropat fiind din mila vecinilor de alt neam și lege, dar adânc impresionați de tăria în credința ortodoxă a bătrânului de 86 de ani.

Demitere sau demisia mitropolitului?

Pentru că a dovedit verticalitate, fermitate și curaj în lupta cu politicul, chiar de la alegerea sa în scaunul de mitropolit al Bucovinei au început acțiunile de discreditare atât din partea presei aservite cât și din partea autorităților (de la cele locale până la cele centrale). Dupa aproape 7 ani de muncă deosebit de eficientă în slujba Bucovinei, a bisericii și a credincioșilor pe care nu i-a trădat niciodată, mitropolitul a fost învins de I. Nistor și regele Carol al II-lea într-o complicitate nedemnă, murdară și nedreaptă. Se impune a menționa faptul că I. Nistor a avut rolul de unealtă în mâna gerelui, un rol nedemn de un profesor universitar, șef de partid și nu în ultimul rând de un bucovinean. Din dorința de a fi pe placul regelui, acest cameleon, a trădat Bucovina, Biserica Ortodoxă și pe credincioșii ei, dovedind încă odată că Iancu Flondor, a avut dreptate când afirma că I. Nistor este corupt și politicianist.

În complicitate cu regel Carol al II-lea, I. Nistor a reușit să-l înlătureze pe mitropolitul Visarion Puiu, oficial anuntându-se demisia sa, demisie pe care mitropolitul nu și-a dat-o niciodată, cea ajunsă la rege era scrisă de I. Nistor – bucovineanul! În aceste condiții mitropolitul s-a retras la mânăstirea Vovidenie – Neamț. Aici nu stă mult, pentru că la 16 noiebrie 1942, este chemat să conducă Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria.

Alte misiuni la care a fost chemat

În perioada 16 noiembrie 1942 – 14 decembrie 1943 a condus misiunea Ortodoxă Română din Transnistria, unde a desfășurat o activitate deosebită, apreciată și astăzi de mulți istorici ruși. După revenirea din Transnistria îl găsim tot la mânăstirea sa de suflet, Neamț și apoi la București și la mânăstirea Cernica. În august 1944, este trimis la Zagreb, ca delegat al patriarhului la hirotonirea unui episcop ortodox, evenimentele istorice de la 23 august 1944, îl găsește la Viena unde se oprise pentru a consulta un medic specialist, pentru că avea probleme de vedere.

Exilul mitropolitului

După evenimentele de la 23 august 1944, petrecute în țară, Visarion Puiu, se hotărăște să rămână în exil. Până în toamna anului 1945, locuiește la Viena, fiind apoi internat într-un lagăr din Salzburg. Ajutat de Papa Pius al XII-lea și de Cardinalul Tisserand, se stabilește la mânăstirea Maguzzano în perioada 27 octombrie 1945 – 13 iunie 1947. De aici va pleca în Elveția până în 1949, iar din prima parte a anului 1949 și până la sfârșitul vieții locuiește în Franța.

Cu toate că mitropolitul este ctitorul primei eparhii românești (la Paris) din vestul Europei, fapt uitat sistematic de sinodalii noștri. Faptul că a refuzat încadrarea într-unul din clanurile politice, care mimau grija față de țara rămasă sub ocupație comunistă, i-au atras ura și dușmănia acestora. Adresându-se unui distins conducător al emigrației românești, mitropolitul pribeag al Bucovinei, atrăgea atenția asupra unui adevăr dureros: fărămițarea forțelor politice care, o dată stabilite în lumea liberă nu reușeau să-și întocmească un program unic de acțiune și mai ales, atitudinea indiferentă față de singurul liant capabil să-i unească pe toți românii din afara țării.

În țară, Tribunalul Poporului din București în 21 februarie 1946 îl condamnă la moarte. Principalul susținător al actului de acuzare a fost mitropolitul Nicolae Balan, pedeapsă anulată de Sfântul Sinod abia la 25 septembrie 1990. Trecând peste toate acestea, mitropolitul Visarion rămâne soldat credincios neamului său. În 1960, adresându-se fruntașilor politici de la Moscova și Kiev, are curajul să-i cheme la judecata propriilor lor conștiințe. Iată o parte foarte scurtă din acest memoriu: „…a doua chestiune privește raportul istoric și politic al vostru cu popoarele vecine, deci și cu țara mea, România, săvârșit însă nu prin acte de prietenie, ci prin răpire de terenuri, ce dau întregii omeniri întrebări ca acestea ce lipsește poporului vostru? Dar, împreună cu Siberia aveți colosala întindere de pământ geografică dintre Marea Baltică și Oceanul Pacific, cuprinzând în el aproape toate felurile de bogății necesare și dorite de oameni…”.

Suferințele lui printre străini au fost enorme, aduc aici o singură mărturie a vremii: „Lumea mare a exilului, adică membrii fostei familii regale, politicieni de meserie, căpeteniile feluritelor organizații în care suntem învrăjbiți, bat tam-tam-ul tricolor, trag clopotele Ortodoxiei (cu un ochi la stamina Vaticanului), jură că nu pot dormi de grija compatrioților, dar sunt numai vorbe, faptele lor nu sunt reale, lipsesc. Toți aceștia și în special foști politruci, vătafii fostelor partide au parale din belșug: colo pe planetă, susțin puzderie de lachei-aderenți, amici de ambele sexe, subvenționează fel de fel de fițuici…și toți nu au auzit până astăzi, că un foarte în vârstă mitropolit român se zbate în lucie sărăcie, nici unul din acești bogătași nu a rupt, din preaplinul lui, o firimitură cu care să ușureze cele din urmă zile ale supremului nostru pastor.”

În anul 1964, cu promisiunea din partea Guvernului că i se vor șterge pedepsele, fratele mitropolitului, Constantin Puiu, ajunge să-și îmbrățișeje fratele, convingându-l să se întoarcă acasă. Gândul reîntoarcerii îl avea, de vreme ce, încă din anul 1962, scria arhim. Victorin Ursachi: „Apropiata mea odihnă de veci să fie, cum doresc, lângă sărmanii mei părinți, în cimitirul din Iași.” O răceală puternică, complicată în insuficiență cardiacă, pune, la 10 august 1964, capăt suferințelor bunului mitropolit.

Încheierea încheierii

Bravul mitropolit al Bucovinei moare deci printre străini, este înmormântat din mila locuitorilor din Viels Maisons – Aisne, în cimitirul romano-catolic, slujit de doi preoți ortodocși ruși. În anul 1992, este reînhumat în cimitirul Montparnasse din Paris. Nu trebuie să uităm niciodată cât bine a făcut pribeagul nostru mitropolit pentru Biserica Ortodoxă Română, pentru Bucovina, Basarabia și Maramureș. Nu ar fi de uitat că așa-zise personalități, mult slăvite astăzi, în România derapajelor postdecembriste (Radescu, Visoianu, Creteanu etc.), au cerut în anul 1951, expulzarea mitropolitului Visarion, obținând interdicția, din partea autorităților franceze, de a locui în Paris.

La mormântul lui Don Giovani de Calabria, canonizat de Sfântul Părinte la 18 aprilie 1999, din mânăstirea Maguzzano de lângă Verona, se înalță un basorelief în care sunt reprezentați Don Giovani Calabria și Mitropolitul Visarion Puiu al Bucovinei. Biserica romano-catolică cinstește și astăzi pe cel care a refuzat propunerea de a fi făcut Cardinal (câți ar refuza acest scaun astăzi?) rămânând ortodox, dar și pe cel părăsit și uitat de neamul și conducătorii săi.