Cușca noastră cea de toate zilele
De când biznismenii Stelian Chiforescu și Daniel Pasat brăzdează Dorna în lung și-n lat, cum n-au făcut-o nici primarii de pân-acum, în plimbările lor zilnice de n-șpe kilometri, ne-am întrebat și noi ce anume ne-ar face să ne tocim adidașii o oră sau două pe zi? Dacă răspunsul la care v-ați gândit este „sănătatea”, noi vă spunem că rău ați gândit. Am risca niște entorse pe drumurile sparte ale orășelului, fost glorios, doar dacă am avea sentimentul pe care-l are un animal sălbatic în cușcă. Pentru așa ceva am face pas după pas, minut după minut, în speranța că „gratiile” orașului, de la atâta mișcare, vor înceta să mai fie vizibile.
Iar momentul acela nici nu e atât de departe. Care dintre noi n-a văzut pantere, tigri sau lei plimbându-se de colo-colo într-o cușcă, cu o rapiditate incredibilă, de parcă n-ar conștientiza dimensiunile minuscule ale spațiului în care sunt închise? Fac acest lucru nu pentru că n-au minte, ci pentru că doar așa, gratiile încetează să mai existe, iar presiunea lor interioară se diminuează. Acest tip de mers, chiar alergare, nu ține de kilogramele în plus pe care le au, ci de „pansamentul” pe care și-l pun pe imposibilitatea de a-și manifesta libertatea.
Nu credem că vreunul dintre personajele amintite mai sus ar suferi de frământări hamletiene de genul: „Și-ntr-o nucă aș simți nemărginirea, dacă n-aș avea gânduri negre”, deoarece, la banii lor, bani cu care orășelul i-a recompensat pentru priceperea și valoarea lor, ar putea umbla prin lume, iar angoasele existențiale sau sentimentul de ratare a destinului ar fi mult mai ușor de înlăturat. Nu e exclus ca în scurt timp, străzile pustiite ale orașului să devină extrem de vii ca urmare a plimbărilor de acest gen, fie pentru a scoate grăsimile și șprițul din „sistem”, pentru a da drumul prea-plinului interior sau pentru a restabili chiar legătura cu spațiul în care viețuim.
Marea crăpelniță
„Zilele Dornei” reprezentau pentru Huțanu, fostul primar, o ocazie de a ne cinsti cu o brânzoaică, iar pentru Moraru, de a ne servi cu niște “cocofâscuri sau monfleuri”, ca să fim corecți față de prețioasa lui exprimare. La ultima manifestare de acest gen, de Sfântul Ilie, când administrația dorneană a fost învăluită într-un abur de sarmale, am realizat că Iliuță Boncheș, actualul primar, a dus sărbătoarea locală la un alt nivel. Și n-a fost vorba de vreun parastas, pentru că orășelul l-am îngropat demult, și nici de vreo pomenire anuală a trecerii acestuia în rândul comunităților fără viitor, ci de o înfruptare generală de tip “all-inclusive”.
Petru Țăranu, primarul care a reabilitat Sala Oglinzilor, s-ar răsuci în mormânt numai imaginându-și cum se încălzesc sarmalele și cum se aburesc oglinzile, pentru a fi servite ulterior în Sala de Ședințe a Consiliului, devenită sufocant de plină, fiind folosită pe post de “sală de mese” și nu de “bucătărie”. Despre linsul pe degete, bărbiile slinoase, râgâielile pe diferite tonuri, cât și despre veselia cauzată de “frăția sarmalelor”, într-un alt pamflet. Primarul, care are o poreclă tot din domeniul alimentar, “Caș”, începe să aibă în sfârșit performanțe, fie ele și… gastronomice.
Această rubrică este un pamflet și trebuie tratată ca atare!
Suntem cea mai bogata tara din lume.
Motive:Cit s-a furat de atita timp si inca se mai poate fura.