Masacrul de la Fântâna Albă, din primăvara anului 1941

Așezată, vecină cu satele Camenca, Corcești și Volnicețul Vechi din raionul Hliboca (Adâncata) și este la o depărtare de aproximativ 19 km de reședința raională. Este atestată documentar în a II-a jumătate a secolului al XVIII-lea în baza unui decret al împăratului Frantz Iosef, care a aprobat așezarea a câteva sute de familii de ruși (stiliști) adică lipoveni, ei părăsiseră Rusia în urma unor persecuții religioase.

Legătura acestei localități cu tragedia de la 1 aprilie 1941, constă în faptul că se află la 3,5 km de Poiana Vărăriei, locul masacrului din pădurea Camenca. O altă legătură între tragicul eveniment și lipovenii din Fântâna Albă este aceea că la săparea gropilor comune din Poiana Vărăriei au participat din ordinul N.K.V.D.-ului și multe echipe de locuitori ai satului.

Comemorarea martirilor fără vină din Poiana Vărăriei

Și în acest an, la 1 aprilie, am făcut parte din numeroasa delegație a județului Suceava participantă la slujba de pomenire de la locul tragediei. La acest eveniment au participat înalte oficialități raionale și regionale din Cernăuți, un număr mare de preoți, cetățeni ai satelor românești de pe valea Siretului, primari, directori de școli din aceste localități.

Din România au participat delegații de oficiali dar și mulți patrioți români bucovineni cu legături de rudenie cu martirii căzuți pentru a fi liberi și pentru a trăi alături de frații lor din România. Mulți dintre participanți au venit cu gândul de a fi alături de frații lor din Bucovina ocupată, la un moment de pomenire și cinstire a celor ce au dovedit că au spirit de sacrificiu și că se pot opune oricărui regim de teroare și deznaționalizare.

Manipulări și provocări ale NKVD-ului în scopul dezinformării românilor bucovineni

Nu trecuse nici un an în infernul ocupației bolșevice și românii de pe ambele maluri ale Siretului (Igești, Suceveni, Demca, Carapciu, Cupca, Petriceanca, Iordănești, Pătrăuții de Jos, Hliboca ș.a.) au fost șocați de ce măsuri luau ocupanții. Au început măsurarea pământurilor, a pădurilor, inventarierea animalelor în scopul înființării Colhozurilor; tinerii erau încorporați în Armata Roșie, cotele pentru cereale erau exagerate, practic li se luau toată recolta, situația devenise de nesuportat. La toate acestea se mai adaugă o mare nemulțumire – prin ocuparea de către bolșevici a acestei părți a Bucovinei, mulți români au fost despărțiți de părinți, de copii, de soți, de soții, de frați și de surori.

În acest timp celelalte naționalități din Bucovina (evrei, slovaci, poloni, nemți s.a.) au primit dreptul de repatriere în țările lor. Și atunci autoritățile bolșevice ca să testeze loialitatea românilor față de noul stăpân au lansat un zvon potrivit căruia și românii vor primi aprobare pe baza unei cereri să plece în România. Acest zvon a circulat cu mare viteză în satele mai sus enumerate, astfel la 1 aprilie 1941 – mii de români au luat hotărârea să abandoneze tot ce agonisise într-o viață și să trăiască restul vieții în România.

Cei hotărâți să plece s-au constituit într-o coloană de aproximativ 3-3,5 mii de oameni întinzându-se pe o lungime de aproximativ 2,5 km. La Suceveni, mai mulți localnici au pătruns în biserică cu aprobarea preotului Simion Ivaniuc și au ridicat cruci, prapuri, un steag alb și altul tricolor, atenționând că este un marș pașnic și ca grănicerii să știe că erau români bucovineni, ce doresc să se repatrieze în România. Ajunși la Hliboca, unde se afla sediul Secției Raionale a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., au început să cânte Imnul României, Trăiască Regele Mihai, Trăiască Mareșalul Dezrobitor! ș.a.

Reprezentanții organelor represive din raion, au refuzat să primească cererile românilor pentru a fi aprobate în vederea repatrierii. Supărați și dezamăgiți de refuzul bolșevic au părăsit Hliboca și s-au îndreptat către Suceveni, intenționând ca din centrul localității să pornească toți spre frontieră, dispuși să o treacă ilegal. În vatra satului au apărut ca din pământ câțiva ofițeri ruși care au început un dialog cu lumea adunată, sfătuindu-i să plece la casele lor că nu s-a aprobat repatrierea. În același timp scopul acestor negocieri era și acela de a câștiga timpul necesar aducerii numărului de soldați necesari opririi mulțimii dezlănțuite.

Masacrul din Poiana Varniței

Coloana demonstranților n-a ținut cont de avertismentul N.K.V.D.-iștilor și au continuat deplasarea. Înaintau destul de lent, întrucât drumul forestier era desfundat de ploi și era un urcuș anevoios, din aceste cauze și alte motive, în Poiana Varniței au ajuns odată cu lăsarea serii. Când au ajuns în poiană cu constatat că sunt înconjurați din trei părți (laturi) de soldați în tranșee și cu armamantul pregătit pentru tragere. La somația grănicerilor de a se opri și că nu este prea târziu să se întoarcă la casele lor românii au ignorat atenționările venite din partea forțelor ocupante. Și chiar dacă cei din fața coloanei ar fi vrut să se oprească, nu puteau, pentru că cei din spate strigau și împingeau, ÎNAINTE! ÎNAINTE!

Alții au încercat să iasă din coloană și să se supună somației, n-au reușit, pentru că grănicerii călare care însoțeau coloana, au putut să tragă cu arme automate fără somație. Așa s-a deschis focul din cele trei direcții. Primii care au căzut au fost cei din față cu crucile, cu prapurii și cu steagurile albe și tricolore. În acel moment a început un măcel fără precedent în istorie cu arme automate asupra oamenilor neînarmați, nevinovați, bătrâni, femei, copii. Cei care au scăpat de gloanțe prin fugă, au fost adunați în grupuri de 30-40 de persoane de către grănicerii călare și duși sub escortă spre Suceveni. După plecarea arestaților, răniții care se văitau și cereau ajutor au fost executați spre a nu tulbura liniștea nopții care se instalase deja.

Cu toate că nici un ziarist, istoric sau cercetător nu a reușit să stabilească până astăzi câți morți nevinovați au fost în Poiana Varniței, totuși sunt documente care încă n-au fost date publicității, care spun că au fost împușcați circa 3000 de persoane (bărbați, femei și copii). Cu toate acestea, la 1 aprilie 1941, noaptea, Nichita Hrușciov, viitor președinte al U.R.S.S., la ora respectivă Secretar General al Republicii Sovietice Ucraina îi raporta lui Stalin: ”O parte din locuitorii celor mai apropiate sate ale raionului Hliboca (Adâncata) din regiunea Cernăuți, s-au îndreptat în centrul raional Hliboca, cerând să fie lăsați să treacă în România. Mulțimea era de vreo 1000 de oameni, preponderent bărbați. Pe lângă steagul alb, erau cruci, iar pe una era lipită o inscripție ”uniți-vă fraților, acestea sunt crucile de care și-au bătut joc ostașii Armatei Roșii.”

Nu s-a constatat ca în mulțime să fie arme. După ce, lângă clădirea secției raionale N.K.V.D. li s-a lămurit despre neligitimitatea unei asemenea adunări în zona de frontieră și s-a cerut ca mulțimea să se disperseze, aceasta a dispărut. Au fost arestați agitatorii, iar în jurul orei 19.00 a zilei de 1 aprilie o mulțime de 5-600 de oameni au încercat să treacă frontiera în România. Grănicerii au deschis focul asupra lor și conform datelor prealabile au fost uciși și răniți circa 50 de oameni, ceilalți au luat-o la fugă. Peste graniță n-a trecut nimeni.” Semnează Nichita Hrușciov.