Fluizii Roji se iau din nou de loaze

„Salon auto” în faţa ANL-urilor

Expoziţiile de maşini din faţa Primăriei, care au loc de vreo două ori pe an, sunt nimic în comparaţie cu acest adevărat „salon auto” din faţa ANL-urilor, când se strâng acasă privilegiaţii locuinţelor sociale de la noi din oraş. „Sărmanii” de ei, asistaţi cu o locuinţă socială, pentru care plătesc şi ei, acolo, simbolic, nişte „firfirei”, vorba fostului primar, se văd nevoiţi să-şi parcheze maşinile de zeci de mii de euro în faţa blocurilor kitchioase ale ANL, în praful sau noroiul din spaţiile care ar trebui să reprezinte nişte parcări. Dar e bine şi aşa, important e că au pus mâna pe ele, dacă nu noi, atunci cine, dacă nu acum, atunci când, din moment ce tăticu’ sau mămica au avut pile, s-au ştiut cu cuconetul şi cu barosanii care fac listele, iar când acestea au ajuns la vot, au trecut, că-vorba aia: mai apelăm şi noi pe la unii consilieri.

Cât despre domnu’ primar, acesta nu cere decât să-ţi dai cuvântul că e „pe bune” repartiţia şi ce te costă să-i răspunzi: „Parol d’honneur, monsieur le maire”. Şi chiar dacă se prinde că am mai strecurat pe unii care nu meritau, ne scoatem în postul Paştelui şi al Crăciunului, când se raportează păcatele pentru următoarea… repartiţie. Alt mecanism nu vedem, de vreme ce asistaţii social primesc locuinţe, deşi conduc maşini cam scumpişoare, au servicii bune, familii bogate, bunici chiaburi sau care nici măcar nu stau în oraş, pentru că tre’ să scoată banu’ gros prin străinătăţuri, pe care să-l spargă ulterior pe gagici, şi nu pe chirii scumpe. Au avut grijă apropiaţii să nu se streseze şi cu cumpărarea unei locuinţe.

Să baţi la o uşă închisă

Plecând de la „Proverbele lui Solomon”, care spun că „toiagul este pentru spinarea nebunului, iar mustrarea pentru înţelept”, sperăm că şi aceste rânduri ar putea fi subiect de meditaţie. Îndârjirea cu care bați la o uşă închisă ani de-a rândul, cu intenţia de a te aşeza pe scaunul din încăperea la care n-ai acces, produce la început milă, apoi compasiune, însă, la final, hohote de râs, pentru că situaţia care iniţial emoţionează, sfârșește printr-un comic extrem. Cheia trebuie să ţi-o dea votanţii, aceia pe care nu i-ai convins, nu o dată, ci de vreo cinci ori.

De ce i-ai convinge a şasea oară? Ai folosit toate tehnicile posibile şi imposibile de a-i seduce, însă ai eşuat de fiecare dată. Doar o lovitură militară te-ar fi propulsat dincolo de uşă. Dar cum aceasta nu e posibilă, rămâi cu nasul strivit şi cu o frustrare pe care trebuie s-o consumi. Și, cum succesul altora îţi amplifică neputinţa de a pătrunde, pentru a te aşeza, în sfârşit, pe scaunul pentru care pari să mai trăieşti, îţi începi campania de denigrare a tuturor celor pe care-i suspectezi că ar putea atenta la uşa ta. Textul devine aproape kafkian, iar personajul nostru imaginar îşi va da până la urmă şi ultima suflare în faţa uşii închise, chiar dacă nu există nici măcar vreun paznic care să-l oprească.

Ceea ce nu realizezi este că nimeni altcineva nu se face vinovat de neputinţa ta, în afară de propria persoană, care, odată scufundată în abisul răului, nici că mai poate ieşi la lumină, în ciuda eforturilor de a te agăţa şi de religie. Să-i tragi şi pe ceilalţi acum în întunericul tău îţi produce o consolare, dar uşa tot n-o vei deschide, iar scaunul va rămâne tot acolo, ocupat, tot de altcineva, ca şi până acum. De ce nu ne mulțumim cu uşile pe care le-am deschis deja? Am găsit lucruri minunate dincolo de ele. Oare nu e mai bine să ne bucurăm? Și așa întunericul din noi ne aspiră întreaga ființă, ca într-o gaură neagră, în care vom dispărea fiecare dintre noi.

Fluizii Roji, această spărtură în norii apăsători ai Dornei!
Această rubrică este un pamflet şi trebuie tratată ca atare!