Am regăsit în poveștile doamnei profesoare Tațiana Guga, multe dintre cele pe care mi le spunea mama, fiind și ea, împreună cu mama și surorile ei, dezrădăcinată, când partea de nord a Bucovinei a fost ocupată de sovietici. Cu penița în mână, dar și prin povești spuse copiilor și nepoților prin viu grai, sute de mii de români și-au alinat suferința, slujind în acest fel neamul, prin acea memorie care trebuie să rămână vie. Pentru că da, râurile de lacrimi și rănile neînchise nu trebuie uitate, mai ales într-un moment în care fascinația pentru autoritarism începe să întunece mințile și sufletele multor români. Disprețul față de democrație, intoleranța, un subtil cult al personalității, nu mai este adus cu tancurile, ci prin personaje carismatice care folosesc sloganuri scurte, îmbrăcate în tricolor.
Pentru cei care nu au ascultat poveștile, nu au citit despre gulaguri, pacte diabolice și sfere de influență, poate părea o reacție exagerată. Dar când umbra Rusiei începe să planeze din nou peste o națiune care și-a recăpătat cu greu libertatea, orice miros de Kremlin în bătaia vântului politic trezește, firesc, mai mult decât frisoane. Cizma rusească nu a sfâșiat doar teritorii, ci ne-a lăsat o mare traumă, transmisă din generație în generație prin poveștile bunicilor și părinților, prin suspinul celor deportați, prin liniștea celor dispăruți, prin frigul din casele ceaușismului, prin frica de a vorbi liber. Tocmai de aceea, crima, oroarea, suferința, depersonalizarea umană, denigrarea valorilor morale și creștine, toate la un loc produc acest „cod roșu” istoric pe care îl trăim astăzi și care s-a reaprins în subconștientul colectiv când cineva a vorbit cu seninătate despre „înțelepciunea rusească”, cea care poate „aduce fericirea poporului român”. Românii nu uită.
Poate că uneori părem pasivi, blazați sau superficiali, dar în adâncul memoriei colective pulsează o imensă anxietate, născută din secole de prigoană, umilință și frică. Tocmai de aceea, ceea ce simțim astăzi nu este isterie, ci autoapărare identitară, iar apelul la memorie, la istorie, apel pe care l-a făcut și doamna profesoară în urmă cu câțiva ani, la vârsta de 90 de ani, nu este de neglijat.
Eu știu pentru ce Românie voi vota, dar știu și pentru ce Românie ar vota mămica mea sau doamna profesoară Guga: cea care învață din istorie, pentru a nu o repeta, tragic, din nepăsare, resemnare, furie sau ură. Un vot pentru prezentul unei generații și viitorul celorlalte, dar și unul pentru generațiile care nu mai sunt.
Lasă un răspuns