Scrisoare deschisă către Crin Antonescu: timpul silei a trecut, este timpul asumării!

Domnule Crin Antonescu,

Am înțeles din scrisoarea dumneavoastră deschisă că acuzați presiunea conformismului de grup. E posibil să aveți dreptate, de vreme ce și eu, ca mulți alții, aștept de la dumneavoastră să ieșiți public pentru a-l susține pe candidatul pro-european. Din replica dată gazetarului C. T. Popescu, am înțeles că nu vă e frică. Nici o secundă nu m-am gândit că v-ar fi frică sau că aș vrea să vă poziționați într-o „tabără”. Sunteți mult prea inteligent să nu realizați că tot ceea ce vi se cere e să fiți de partea unei idei mai mari decât noi toți: democrația. Nu perfectă, nu pură, dar vie. Încă. Ceea ce mă surprinde, neplăcut, este că vă permiteți luxul de a vă arăta „scârbit”, „dezamăgit” sau „silit la tăcere”.

Tocmai acum, când o ideologie radicală și revanșardă bate la porțile puterii (Simion: „Ce mă fac eu cu voi, cei care nu ați votat cu mine?”). Acum, când milioane de români au nevoie de repere, dumneavoastră le oferiți o frunte plecată, care irosește timp în contemplarea propriului dezgust. Numărul impresionant de oameni care v-au votat, care v-au acordat încrederea, vă obligă să fiți mai mult decât un om rănit. Votul pe care l-ați primit este motivul pentru care puteți să ieșiți din bula silențioasă a eleganței retrase și să vă poziționați, fără echivoc, de partea valorilor democratice.

Este prea târziu pentru subtilități sterile. În aceste zile e nevoie de o voce, nu de tăcere, mai ales acea tăcere care doare mai tare decât strigătul oricărui extremist. O tăcere care devine complicitate și care o să vă bântuie dacă va pierde candidatul pro-european. V-am votat, domnule Crin Antonescu, chiar de două ori, pentru că păreați o voce clară într-un cor de impostură, o voce care tăia ca un brici în hățișul ipocriziei politice. Ați reprezentat totodată și speranța într-un liberalism decent, european, uman. Tocmai de aceea, absența dumneavoastră seamănă a renunțare. Iar asta nu se șterge cu o frază dezamăgită sau cu un gest de elegantă repliere. În vremuri normale, poate, dar nu când un extremist flutură flamura „schimbării” și intoxică mințile cu ură și revizionism, umplând spațiul public cu zgomot și minciună. Domnule Antonescu, nu vă cere nimeni să faceți compromisuri.

Vi se cere doar să vă reamintiți cine sunteți. Sau, mai degrabă, cine am crezut noi că sunteți: un om care nu abandonează, un om care e acolo, de partea lucidității, de partea binelui. Și pentru că după discursul meu de la Suceava mi-ați spus că v-ați dat seama că sunt profesor de englezǎ, vă spun că inițial cuvântul „sin”, care astăzi înseamnǎ „păcat”, a însemnat „uitare”. Tocmai de aceea, îmi permit să-i reamintesc profesorului de istorie Antonescu că uneori, în istorie, tocmai vocea celui decent face diferența între un pas spre întuneric și o rază de lumină.

E timpul să vorbiți!