O imagine cinematografică m-a însoțit toată viața, și anume scena din „El Cid”, interpretatǎ de Charlton Heston, când acesta câștigă o bătălie, deși era deja mort. Copil fiind, nu înțelegeam de ce au fugit înspăimântați maurii, însa mama mi-a dat explicația în drum spre casă: „pentru că l-au crezut viu”. În anii studenției mi-am amintit de trupul legat de șa al lui El Cid, devenit o adevarată armă psihologică. Victoria nu-i aparținuse unui om viu, ci unui simbol, o victorie a proiecției, a iluziilor și a forței mitului. M-am gândit să folosesc scena din film ca metaforă pentru un fenomen cu care ne confruntăm în lumea contemporană: cum ajunge identitatea virtualǎ a unor candidați la cea mai înaltă funcție în stat, construită atent în laboratoare de imagine, să devină ca El Cid, mai viu și mai real.
Dacă imaginea este însoțită și de câteva deepfake-uri emoționale, niscaiva discursuri scrise de algoritmi, precum și de tot felul de intervenții regizate de către profesioniștii unor echipe de PR, sǎ nu se surprindă că ficțiunea subjugă conștiințe, victoria nefiind una a valorii, ci a manipulării. „Încălecat” de către echipa sa de campanie pe zeci de mii de „cai” de pe rețelele sociale, candidatul e trimis în fața poporului, livrând iluzia cǎ e viu și real, că în el există forță, adevăr, direcție.
Nu mai contează viziunea, ci cât de bine este mimată competența, empatia, umanitatea. Încă mai este timp, nu atât pentru cei care au încasat deja knock-out-ul realului, ci mai ales pentru acea jumătate din electorat care nu s-a prezentat la vot, preferând să stea în afara „câmpului de bătălie”, să mediteze asupra sloganurilor livrate la secundă (devenite arme supreme de seducție), să nu le consume rapid, emoțional, ci să-și acorde timp de reflecție (lucru pe care celelalte tabere nu și-l mai permit, fiecare trăind în bula lui de adevăr) și să judece cine e capabil să devină cu adevărat un lider și cine se pricepe doar să joace rolul liderului.
Iar odată descoperit acest lucru va apărea și grotescul vid ideologic, precum și acea lipsă de substanță care produce frisoane. Așa au ajuns foști președinți de țară, politicieni de tot felul, să se prăbușească sub greutatea propriei lor imagini, imagine pe care n-au putut-o susține în viața reală. Toți am avut de pierdut când am realizat că aceste „holograme” ne-au promis totul, dar n-au fost în stare să-și asume nimic. Nici nu e de mirare că încrederea s-a transformat în cinism, chiar ură pentru aproape jumătate dintre „oamenii cetății”, în timp ce ceilalți au devenit niște spectatori neimplicați.
Suntem la o săptămână distanță de ziua în care o identitate virtuală, perfect conturată, poate câștiga alegerile, poate subjuga o națiune, poate impune o direcție istorică, fără să existe cu adevărat. De aceea, în încheiere, întrebarea nu este doar „pe cine alegem?”, ci „cât din cel pe care îl alegem este real și cât este o „fantomă” legată de șa și trimisă să ne păcălească și ultimele iluzii?”.
Lasă un răspuns