Știrile zilei de12 februarie 2025

„Trei curve și niște țărănci”

Titlul editorialului va surprinde mai puțin prin alegerea lui, cât prin faptul că vorbele au fost rostite de o doamnă care preda religie. La aproape două decenii de când a fost rostită, o fostă elevă îmi mărturisește că neinspirata replică e încă vie în memoria ei. Și e normal să fie așa, de vreme ce investiția în propriul EU odată începută, nu mai ai cum să nu-ți iei individualitatea în serios. Pentru un tânăr care își prețuiește sinele la fel de mult ca viața, eul este totul. Eul este vis. Eul este poveste.

Și de aceea și suferă când este rănit. Câți înțeleg când un mistic ne spune că eul este cea mai mare iluzie? Și chiar dacă am realiza acest lucru, chiar dacă am scoate „țărușii” care ne țin țintuiți de acest EU în care investim atât de mult, nimeni nu are dreptul să ne jignească, să ne facă să ne curgă lacrimi, să ne facă nefericiți într-un mod voit. În privința memoriei, aceasta merită extrem de multă atenție, deoarece ea poate fi atât binecuvântare, cât și blestem.

În privința cazului la care am făcut referire, memoria s-a comportat, metaforic vorbind, ca o „platformă”, nu solidă, ci fluidă, permițându-i fostei mele eleve să se scufunde, aducându-i din adâncuri un lucru pe care ar fi trebuit să-l uite. Și care dintre noi nu plonjează în memorie? Când o ființă dragă sufletului meu, înainte de „marea trecere”, și-a amintit de ceea ce i-a spus în tinerețe cel căruia îi spunea „tată”: „Hai să te îmbrățișez și pe tine, chiar dacă știu că nu ești a mea”, atunci mi-am impus să-mi consolidez propria „platformă”.

Monitorizând ciclicitatea amintirilor dureroase, găsind răspunsuri la atașamentele toxice, făcând pace cu ceea ce m-a frustrat cândva, încerc să trăiesc cât mai mult în înțelegere, compasiune și iertare. În privința ancorării mele în momentul prezent, aceasta o fac adesea cu toată ființa mea. Dar chiar și așa, e teribil de greu. Dacă până și Emil Cioran a recunoscut în crepusculul vieții că de vreme ce și-a amintit după 50 de ani cuvintele unui vânzător: „Domnule, ești nebun? Nemții au intrat în Paris, iar dumneata vrei un costum?”, înseamnă că și-a ratat mântuirea.

Responsabilitatea adulților ar trebui să fie uriașă în privința folosirii cuvintelor. Odată produsă, durerea, alimentată de o imaginație bogată, devine ca un „cal Troian” în memoria noastră, revenind neîncetat la ea. Ca elev, în anii comunismului, am îndurat loviturile fizice (urecheatul, rigla la palmă, mănunchiul de chei trosnit în cap), însă când o profesoară m-a făcut „Buturugă”, în loc să-mi folosească numele, asta chiar a durut. Și de câte astfel de jigniri au parte tinerii, chiar și acum, de la cei din fața clasei? Uragane de apelative mizerabile se revarsă asupra lor, care mai de care mai dureroase. Pe multe le voi enumera în „Asasinii stimei de sine”, un editorial inspirat chiar de către cei tineri. Invit la meditație în privința „platformei memoriei”, iar dacă o simțim fragilă, să o întărim.

Pentru că dacă nu o simțim tare sub picioare, vor ajunge să danseze pe ea fantomele trecutului, în timp ce noi, ciclic, vom continua să ne scufundăm și să suferim.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *