Conceptul de „broască opărită” a fost adesea vehiculat ca metaforă a rutinei în care ne instalăm, neavând puterea sau chiar dorința de a chestiona neadevărurile confortabile pe care ni le servim pentru a nu ieși dintr-o încremenire a vieții. Chiar dacă am pune la îndoială experimentul prin care o broască nu sare instinctiv dintr-un vas deoarece este inițial pusă în apă rece, iar pe măsură ce se obișnuiește cu temperatura crescândă a apei ajunge să fiarbă odată cu ea, ideea în sine ne poate servi ca meditație pentru lipsa de curaj, de îndrăzneală, resemnare sau chiar fugă de noi înșine.
Șansele de a ajunge omul care nu am vrut să fim cresc vertiginos atâta timp cât nu ne concentrăm pe lucrurile care stau cu adevărat în puterea noastră de a le schimba. Nu doar ca adolescent, ci și ca adult, frica, furia și frustrările pot fi transformate în energie creativă. Avem atâtea exemple cu oameni care au reușit să nu rămână captivi în dilema „reprimare versus exprimare” și care au trecut pur și simplu la acțiune. Ca la un joc de cărți, chiar dacă nu le avem pe cele mai bune, putem încerca să jucăm cât mai bine cu ceea ce avem.
Cei care fac chiar și un singur pas, ieșind din zona de confort, sunt răsplătiți cu o nouă perspectivă, care aduce cu sine înțelegerea că nu ne este totul potrivnic, ci mai degrabă că multe se întâmplă pentru noi. Da, este nevoie de o motivație specială pentru a nu ne lăsa contaminați de propriile dezamăgiri, de energia scăzută sau chiar toxică din jurul nostru. Iar adevărul odată revelat, acela că trebuie să ne trăim propriul adevăr, ne împiedică să devenim o scoică goală pentru ceilalți (care de-abia așteaptă s-o umple cu propriile lor „adevăruri”).
Conștientizarea acestui lucru va duce la și mai multă claritate. Iar de aici și până la recuperarea entuziasmului care ne însuflețea cândva viața nu mai e decât un pas. Diminuată, din lipsă de vigilență, din cauza superficialității sau comodității, abundența din noi poate fi reactivată. Cu un scut protector, setat să devină permeabil doar pentru acea energie care ne duce spre potențialul nostru lăuntric, ne aducem singuri un câștig imens, acela de a fi noi înșine! Nimeni nu ne poate transforma într-o „broască fiartă”, indiferent de locul în care viețuim, fără capitularea noastră.
Cultivând însă obiceiul de a ne bucura de ceea ce avem, fiind atenți chiar și la omisiunile noastre, răspunzând cu apreciere, recunoștință și iubire la tot ceea ce cuprinde viața noastră, divinul începe să se intereseze de noi. Iar când ajungem să simțim că facem parte din planul lui Dumnezeu, în fiecare centimetru din spațiul în care ne manifestăm, ceea ce părea o utopie începe să rodească, în propria noastră persoană, cu tot ceea ce suntem, în locul în care suntem.
Lasă un răspuns