Întotdeauna, în preajma lui 15 septembrie, inevitabil mă întorc, în imaginația mea, la anii copilăriei mele. Chiar de la începutul lunii intram într-un fel de transă la gândul că în curând are să înceapă școala. Atât de mult așteptam acest eveniment, căci era într-adevăr un eveniment major pentru mine, încât nu-mi mai găseam liniștea. Mă frământam continuu, asaltat de o sumedenie de întrebări despre cum va fi în noul an școlar.
Mă întrebam fără încetare cum vor arăta cărțile, ce fel de caiete o să-mi trebuiască, și mai ales eram curios și nerăbdător să văd dacă tata îmi va cumpăra ghiozdan sau, ținând cont că pe cel de anul trecut l-am rupt în bucăți când m-am dat pe zăpadă, folosindu-l pe post de sanie, mă va trimite iarăși cu traista cea veche din grajd, în care bunica își ținea sarea pentru muiat pleava la vacă. Fiindcă luasem mențiune la sfârșitul clasei întâi și pentru că „promiteam”, așa cum i-a spus învățătoarea, doamna Nistor, zisă Nisturoaia, mamei:
„Să știi, lele Vergină (Virginia era mama), că băietul matali nu-i prost, îl duce mintea, iar dacă se ține de carte poate ajunge chiar și șofer pe cursă (cursa fiind autobuzul care venea din Humor si mergea la Suceava cu viteza melcului) așa cum își dorește”, speram că acest lucru îi va muia inima tatei și în final se va duce în târg și-mi va cumpăra ghiozdan.
Ghiozdanul era un fel de rucsac din carton presat, de culoare maro, destul de încăpător, însă foarte firav, astfel încât dacă-l scăpai pe jos de câteva ori mare lucru nu mai rămânea din el. Din câte îmi amintesc, până la urmă tata mi-a cumpărat un ghiozdan, ceea ce m-a bucurat foarte tare pe de-o parte, fiindcă păream și eu oleacă mai domn, însă pe de altă parte m-am întristat, deoarece știam prea bine că nu voi fi primit decât foarte greu în gașca purtătorilor de traistă.
Cei care aveau traistă, cei mai mulți de altfel, erau golănașii clasei, șmecherii cu ghivent, cum se autointitulau, cei care învățau rău și făceau din asta un act de mândrie, din ce motiv chiar nu pricepeam, în fine, cu toate acestea eu voiam să fiu ca ei și făceam tot posibilul ca să le intru în voie. De pildă, mi-aduc aminte că de fiecare dată, dacă voiam să fiu primit să mă joc de-a războiul pe după școală, singurul joc pe care aveam să-l jucăm fără întrerupere câțiva ani, trebuia să-i plătesc unuia, care se intitulase cu de la sine putere, sau, mă rog, făcuse asta pentru că avea un frate și o soră mai mari în școală, 25 de bani.
Fiindcă banii se găseau greu la vremea aceea, iar pofta mea de a mă juca de-a războiul era de nestăvilit, făceam ce făceam, mă învârteam până mă descurcam, spunând o grămadă de minciuni mamei cum că am nevoie de bani pentru „fundul” clasei, iar mama îmi dădea câte un leu din când în când, leu pe care îl schimbam la cooperativă la badea Ilie Șuleap în monede mai mici. Alteori, și asta destul de des, furam ouă din cuibar și le duceam de asemenea la cooperativă, de data asta la badea Vasile a lui Petrea sau la Nihailă, și în schimbul lor primeam bani.
Oul mare, cel care nu trecea prin verigă, era 50 de bani, iar cel mic 40 de bani. Oricum, la prima vedere părea că treaba merge ca unsă, în sensul că-mi făceam rost de bani pentru a-mi plăti taxa de război, însă într-o zi badea Vasile s-a întâlnit cu bunica și m-a pârât, spunându-i că se miră cum de tata, care era vestit că are bani, deoarece făcea sobe pe la oameni, mă trimite pe mine, ca pe calicul satului, cu ouă la cooperativă, căci eu așa spuneam, că părinții m-au trimis.
După ce bunica a strâns din dinți de furie și rușine, m-a așteptat la capătul uliței și când m-am întors de la școală asudat de la atâta război cât am jucat, odată mă ia de-o aripă și când îmi sloboade două palme gospodărești după ceafă, mi-a scos ouăle din cap și totodată și războiul, toate acestea în văzul colegilor care se prăpădeau de râs pe marginea unui șanț. Dar dincolo de aceste mici întâmplări neplăcute, școala în sine era ca o necurmată sărbătoare.
Absorbeam ca un burete orice noutate pe care o auzeam, iar la vârsta aceea cam toate erau noi pentru mine, așadar sorbeam și cu ochii, nu numai cu mintea, vorbele învățătoarei, voind să știu cât mai mult, să învăț bine și în final, dacă se va putea, speram să mi se împlinească dorința mea cea mai mare și cea mai secretă, și anume aceea de a fi cel mai deștept de pe uliță, astea toate în contextul în care nu era zi ca măcar un coleg să nu-mi spună că nu-i nimic de capul meu și pe deasupra că sunt și cel mai prost de pe uliță.
Aș fi suportat orice hulă, orice batjocură puteau să-mi spună, și de fapt îmi spuneau, buză de iepure, bleoască, asta pentru că nu puteam zice broască, din cauza lui r, mă făceau gângâit și în multe alte feluri, însă când îmi spuneau că sunt cel mai prost de pe uliță mă apucau damblalele, mă simțeam de parcă aș fi ajuns la capătul unui drum înfundat, în fața unei porți ferecate, mi se punea un nod în gât și parcă mă sufocam de supărare și groază. Ceea ce mă necăjea cel mai tare era această etichetare fără scăpare și mi-era greu să accept că sunt chiar cel mai prost, adică ultimul și după mine nimic. Dacă aș fi fost măcar penultimul, tot mai era ceva, dar așa, era greu de îndurat.
Fiind doar în clasa a doua, nu înțelegeam de ce mi se întâmplă toate acestea, însă cu timpul am priceput și m-am mai liniștit. Motivul era simplu, de câte ori luam o notă bună sau mă lăuda învățătoarea, de atâtea ori eram luat la țintă. De fapt, mult mai târziu am aflat că nu colegii procesau toate aceste impresii despre mine, ci părinții unora dintre ei, părinți care nu mă suportau din motive pe care nu le dezvălui aici, fiind vorba de chestiuni delicate, cel mai important ținând de religia părinților mei. Toate aceste necazuri inerente copilăriei și vieții de școlar veneau deodată și plecau la fel cum au venit, de aceea atunci, la vârsta inocenței, nu țineam ranchiună pe nimeni și nici nu căutam să mă răzbun, deși într-un fel dorința mea de a fi cel mai deștept de pe uliță era mai tare decât orice răzbunare cu bâta sau cu pumnul.
Chiar dacă de atunci anii au trecut într-un număr atât de mare, iată peste jumătate de veac, încă mai tresar la amintirea faptului că la jumătatea lui septembrie începea școala. Amintirea aceasta și emoția aferentă ei nu-mi vor fi șterse din memorie niciodată, le voi păstra și le voi duce cu mine cât timp voi fi pe pământ. Da, din tot ce a fost mai frumos în copilăria mea, începutul fiecărui nou an școlar a însemnat de fiecare dată și un nou început de viață. La fiecare 15 septembrie pentru mine se deschidea o ușă prin care intram într-o altă lume, o lume nouă, necunoscută, dar pe care aveam s-o explorez cu frenezie zi după zi, experimentând și traversând bucurii și emoții pe care cuvintele nu le pot cuprinde.
Dacă ar fi să trag o linie și să-mi socotesc destinul, de un lucru mi-ar părea rău, și anume de faptul că atunci când am fost copil n-am știut asta, nu mi-am dat seama, și ca atare ceea ce am trăit atunci într-un mod absolut firesc și inconștient, contabilizez acum la bătrânețe, bucurându-mă și zâmbind uneori amar, de unul singur, privind în urmă ca printr-o fereastră aburită și acoperită cu pânze de păianjen. O fereastră cu vedere spre spatele vieții, o fereastră prin care uneori mai surprind câte o frântură dintr-o lume care a fost și care nu va mai fi niciodată.
Poate că lumea în care trăiesc și trăim acum va mai dăinui, poate că alte povești își vor găsi rostul peste ani, când cei care astăzi sunt copii vor deveni bătrâni și se vor simți la rândul lor, așa cum și noi ne simțim acum, dați la o parte, împinși către marginile vieții, ființe trecute, fără viitor și fără sens. Valul care vine din spate ne împinge către neant așa cum și noi, în tinerețea noastră, fără să ne dăm seama, făceam același lucru, din nevoia de a muta hotarele vieții și a lărgi spațiul în care să ne mișcăm, crezându-ne nemuritori și stăpâni ai Universului.
Apoi anii au trecut fără să băgăm de seamă, iar din zbaterea noastră n-a rămas decât amintirea unei zile de la jumătatea lui septembrie, zi în care copii fiind credeam că viața de abia începe, iar odată începută nu mai are sfârșit. Dar viața însăși nu-i decât un timp in care omul se caută pe sine, iar când se găsește își dă seama că nu cântărește mai mult decât firul de praf așezat în mâna Creatorului Universului. Apoi Dumnezeu Însuși privește și în locul firului de praf vede un cristal de diamant.
Și Dumnezeu a cumpărat diamantul și L-a așezat în coroana Sa, în locul spinilor. De acolo, din acea coroană împărătească, vom străluci cândva ca niște aștri eterni. Omul, aceasta ființă, atât de firavă, măcinată de doruri inefabile, mereu în căutarea a ceva nedefinit, omul, această umbră incertă, acest fir de nisip, acest diamant din privirea lui Dumnezeu, omul, cea mai iubită ființă din Univers. Omul, această stranie ființă, care nu știe că Cineva îl iubește cu ardoare. Oh, dacă omul ar învăța să se lase iubit, cum i-ar mai crește aripile!
Lasă un răspuns