Amintirile lui David Croitor: sania

Ninsese mult în iarna anului 1968. Toate ulițele satului erau înfundate. Ogrăzile erau pline de omăt și nu era chip să străbați până la șură sau să intri în grajd la vite decât dacă ai fi făcut șanțuri adânci cât omul sau chiar tunele prin zăpadă.

Într-una din zilele dinaintea Bobotezei, deodată, se porni vântul, la început mai firav, strecurându-se subtil printre leațurile gardurilor, ca mai spre seară să prindă puteri și aripi de vietate furioasă, vânătă și turbată, astfel încât, după ce că șuiera de te băga în boale, nu contenea să răstoarne gardurile și porțile oamenilor, ba chiar să rupă fără milă copacii de pe marginea drumului.

Vijelia odată pornită părea de neoprit, viscolul năpraznic răscolea și vântura zăpada ducând-o și așternând-o temeinic pe după case sau șuri, în așa fel încât troienile se înălțaseră mai ceva decât casele și chiar decât pomii cei mai înalți. Nimeni nu avea curajul să iasă pe drum, toată lumea, mari sau mici, bătrâni sau tineri, toți se aciuaseră în case, unde focul duduia de dimineață până seara fără încetare.

Părinții mei aveau sobă cu cuptor, adică un loc deasupra sobei ca un fel de pat, unde te urcai și puteai să și dormi fără grijă. Acolo dormea tata când avea el chef, iar când nu avea și locul era liber ne urcam noi, cei vreo patru plozi neastâmpărați și ne uitam de sus la plita încinsă sau la ceaunul în care clocotea mămăliga de săreau stropii de cir fierbinți ca focul până spre tavan.

După vreo două zile, viscolul s-a potolit, astfel încât oamenii au început să iasă pe afară. Fiecare cu lopata în mână făcea cărare, prima dată spre grajdul cu animale, iar după ce terminau cu asta se îndreptau spre poarta care dădea în drum. După câteva ceasuri bune de speteală, în drum și-au făcut apariția toți vecinii, toți îmbujorați și bucuroși de întâlnire de parcă nu s-au mai văzut de când hăul și pârăul.

Fiecare povestea despre grozăviile iernii, despre cum era pe timpuri și, mai ales, despre ce avea să vină peste lume. Toți, fără deosebire, fabulau și își imaginau scene de groază cu omete cât munții, cu geruri năpraznice și cu vânturi neostoite venind dinspre ruși. Apoi începeau, mai ales cei bătrâni, să vorbească de ruși, cum au venit ei în sat pe timpul războiului, cum le-au luat toate femeile și toate animalele, cum au stricat șurile și au rupt gardurile și le-au băgat pe foc. Când s-au întors din „vacuare” au găsit totul pustiu, bulihăile crescuseră în ogradă înalte cât haldanii, ferestrele erau sparte, șurile dispăruseră pe foc.

Odată ieșiți în uliță, fiecare pe cărarea lui, oamenii nu s-au oprit aici, ci au continuat să rânească drumul, aruncând omătul către garduri și împrăștiind troienele tolănite de-a curmezișul, astfel că în câteva ceasuri drumul era curat și neted ca-n palmă.

Lumea a început să se miște fiecare unde avea treabă, unii mergeau „la vale” la „cumparativă” ca să își refacă stocurile de zahăr, ulei și gaz, alții mai hotărâți o luau spre bufet, unde își ostoiau setea cronică cu câteva stacane de țuică bătrână sau șamahoancă de sfeclă, mă rog, fiecare după buzunar și după sete, alții își vizitau vecinii pe care nu-i mai văzuseră de multă vreme, de aproape trei zile care va să zică, lucru care părea o veșnicie mai ales pentru lele Dora care nu rezista să stea acasă mai mult de două ceasuri.

Moșul Leonte, sătul de trândăveală și de gura babei Rusanda, fiind însetat peste măsură, și-a înhămat cei doi cai la șanciu și din două bice s-a trezit drept în ușa bufetului. A ras scurt două „mari” după care s-a urcat în atelaj și dăi vânt către Tolva Nică, unde avea el o treabă mai veche de rezolvat.

Așadar, lumea a prins din nou viață, ulița a început să freamăte, părinții erau prinși cu treburile, bunica cu animalele și barabulele din beci ca să nu înghețe cumva, iar noi, copiii, cu joaca și hârjoana. Pentru că era iarnă în toată puterea și, mai ales, pentru că ne aflam și în vacanța de sărbători, ce altceva puteam face toată ziua dacă nu să ieșim cu sania?

Locul în care ne strângeam cu toții era dealul de la lele Marta. Dealul nu era cine știe ce și nici prea lung nu era, dacă avea vreo patruzeci de metri, însă era locul cel mai potrivit pentru ceea ce aveam noi de făcut. Pe vârful dealului locuia lele Marta cu badea Nicolai.

Badea Nicolai mai era cum mai era, te puteai înțelege cu el la o adică, dar ea, lela Marta sau babornița și cotoroanța naibii de matracucă, cum îi spuneau copiii, ne făcea zile fripte, astfel că atunci când ne era lumea mai dragă hop și ea se ivea ca o vrăjitoare de după poartă, învârtind înfricoșător prin aer un ciomag noduros cu care ne alunga cât colo, strigând după noi că suntem împielițați și facem o gălăgie și un hotrocol de se scoală și mortii din cimitir, deși cimitirul era în celălalt capăt al satului.

Mă rog, asta era lele Marta și n-aveam cum să schimbăm lucrurile deși, câteodată, o prindeam în toane bune de nici n-o mai recunoșteam. Necazul mare era acela că se schimba la minut și din bătrâna numai zahăr și dulceață devenea zgripțuroaica rea și acră ca moarea de curechi.

Norocul nostru era că nu ne băteam prea mult capul cu ea, adică nu o băgam în seamă, ea zicea ce zicea, noi fugeam și după cinci minute eram iarăși pe deal, iar dacă baba s-ar fi potrivit la năravul nostru atunci ar fi însemnat să stea mai mult afară decât în casă, ori pe frigul ăsta nu-i prea dădea mâna, așa că la un moment dat pleca și ne lăsa de capul nostru. Atunci începea pentru noi adevărata aventură a vieții.

Pe dealul despre care tocmai v-am povestit ne adunam de cel puțin două ori pe zi toți copiii din partea noastră de uliță. Eram, dacă socotesc eu bine, cam 12 sau 13 copii, fiecare îmbrăcați cât de gros puteam, încălțați de regulă cu bocancii fraților mai mari, asta pentru a încăpea cât mai multe obiele cu care înfășuram picioarele contra gerului neîndurător.

Săniile erau mai puține, adică nu avea fiecare sania lui. De obicei, fiecare familie avea o sanie. Săniile erau din lemn de fag, iar tălpile erau căptușite cu balot de tablă, prins bine cu cuie, asta ca să alunece mai bine pe zăpadă. Singurii care făceam excepție, în materie de sanie, eram eu și surorile mele mai mici, în sensul că noi aveam o sanie din fier.

Sania noastră era cam de două ori mai mare decât celelalte și asta datorită faptului că tata atunci când a vorbit cu Costică a lui Nenec să-i facă și lui o sanie acolo la fabrică unde lucra el la Suceava, i-a spus, uăi Costică, fă-mi bre și mie o sanie mai ca lumea, adică mai mare și tare, că vezi tu, eu am deja cinci plozi și mai am și alții pe țeavă, așa că fă ceva sănătos ca să încapă măcar jumate din ei.

Nea Costică, băiat bun și prieten cu tata, s-a pus pe treabă și acolo la fabrică, mai pe șustache, a încropit din teu și cornier ditamai utilajul, adică mai precis ne-a tras o sanie cât toate zilele, lungă de vreun metru și jumate și lată de vreo juma de metru. Când totul a fost gata, nea Costică a vopsit-o în negru, la pistol, așa i-a zis tatei, i-a făcut găuri pentru scândura de deasupra și într-o seară numai deodată ne-am trezit că striga cineva la poartă, băi Gio, ieși afară că ți-a sosit utilajul!

Tata a ieșit afară, a luat sania pe care n-a prea putut s-o vadă ca lumea din cauza întunericului, a băgat-o în ogradă, s-a înțeles cu nea Costică la bani, după care a venit în casă. Mama l-a întrebat: dar unde ai ieșit așa, bre omule, de zici că au dat turcii, cine era? Ei, cine să fie, măi femeie, a răspuns tata, Costică a lui Nenec a adus sania aia.

Noi, care stăteam înghesuiți într-un colț de pat, odată am tresărit și i-am spus tatei că vrem să vedem sania, la care tata ne-a răspuns scurt: aveți răbdare că și mâine-i o zi. Dar noi nimic, am început a șcheuna fiecare pe limba lui încât tata, ca să nu ne lase afară în frig și să nu răcim, s-a dus și a adus sania în casă.

Sania era așa de mare încât tata a fost nevoit să facă tot felul de manevre pentru a o putea băga pe uță. După ce în sfârșit ne-am văzut cu sania în casă, cu toate că ocupa juma de cameră, fiind aproaape cât patul, chiar dacă n-avea scândura pusă deasupra, noi toți cei mici am tăbărât pe ea și ne-am așezat fiecare cum a putut pe traversele pe care urma să se prindă scândura.

Fiindcă nu ne puteam așeza bine cu fundurile pe măcar o bucățică de sanie, am început să ne certăm, să șchelălăim și chiar să plângem de ciudă, astfel încât tata, văzând scandalul pornit, odată ne-a zvârlit pe toți în pat, a luat sania și a aruncat-o cât colo, tocmai în mijlocul ogrăzii, unde s-a oprit cu botul într-un troian.

Noaptea care a urmat a fost din cale afară de lungă, părea că nu se mai sfârșește. M-am perpelit și m-am zvârcolit până dimineață gândindu-mă minut de minut la sanie, la cum voi sta eu deasupra ei și cum voi aluneca la vale zburând ca gândul și, mai ales, cum o voi lăsa eu cu ochii în soare pe lele Marta când va ieși cu ciomagul la noi, cum odată voi zvâcni din vârful dealului, drept de sub nasul ei, și valea, ține-te bine, flăcău!

A doua zi, cu noaptea în cap, fără să îmi trebuiască nimic de mâncare, cum m-am sculat, m-am îmbrăcat gros și am ieșit afară să văd sania. Am tras-o destul de greu din troian pentru că se înțepenise bine peste noapte, am urcat-o mai la deal și pentru că ograda noastră era în pantă, m-am așezat pe cadrul saniei și am dat să pornesc însă, spre mirarea mea, sania nu se urnea din loc.

Am început să-i fac vânt cu picioarele, dar rezultatul zero. M-am dat jos, am întors-o cu burta în sus și am constatat cu tristețe că tălpile saniei nu erau lucioase, ci vopsite și ele tot cu negru. M-am întors acasă și, supărat la culme, i-am spus tatei despre treaba cu tălpile, iar tata m-a asigurat că după câteva ture pe deal la lele Marta, tălpile vor prinde luciu și sania va fi tocmai bună. Așadar, după aceste sfaturi, m-am liniștit.

După vreo două ceasuri venise vremea când toți copiii ieșeau pe deal, așa că și eu, împreună cu cele două surori mai mici, îmbrăcați din cap până în picioare în haine groase, cu fulare pe la gură, am luat sania de sârma pe care tocmai o legasem de cele două găuri din față și am început s-o tragem după noi. Scândură deasupra tot nu aveam, însă nu ne băteam capul cu asta, eram prea fericiți la momentul acela.

Cu sania după noi am început să urcăm dealul. Când ne-au văzut ceilalți copii, prima dată au rămas uimiți, gata să cadă pe spate de invidie, însă când au observat că sania nu aluneca aproape deloc, parcă le-a revenit bucuria și au început să râdă de noi, ce, bă, ați venit cu căruța pe deal, sau și mai tare, uite, bă, la ăștia, se dau cu cotețul pe zăpadă!

Au râs așa până ce, după câteva ture, tălpile s-au ros și sania a început a prinde viteză. Fiind atât de mare, odată pornită era greu s-o oprești, însă aveam mare noroc cu gardurile de pe marginea drumului. În câteva zile, sania mea a devenit regina zăpezii, în sensul că mulți dintre copii ar fi dat orice numai să-i las și pe ei o tură, iar eu băiat bun și oleacă lăudăros din fire, îi lăsam. Alteori făceam tren de sănii, iar sania mea, cum probabil vă și închipuiți, era locomotivă. O „locomotiv” care n-a avut niciodată scândura de deasupra, dar care „pre mulți” a tras ea în viață. Așa a fost să fie.

Frumoși au fost anii copilăriei mele, frumoase și bogate ierni am prins, frumoase amintiri mi-au rămas peste timp. Anii s-au topit în timp, lele Marta a plecat spre alte zări de mult tare, la fel și copiii săi. Noi, cei care aveam pe atunci între 5 și 12 ani, suntem acum bătrâni. Nici zăpezile nu mai sunt ca altădată. Singurul care a rămas neschimbat este dealul.

Copiii nu mai sunt, nu numai pe deal, dar nici pe uliță. Nimeni, în ziua de azi, nu se mai dă cu sania pe deal la lele Marta, în afară de copiii din lumea mea imaginară, lume care va dispărea probabil deodată cu mine. Și pentru că mi-ar părea rău că acest vis să se destrame și să se piardă definitiv, am încercat să pun pe pânză o poveste de iarnă din trecutul meu, un trecut care pare din ce în ce mai îndepărtat.

Un trecut de care nici eu nu mai sunt sigur dacă l-am trăit sau nu. Poate că n-am fost niciodată copil, poate că este doar o închipuire a unei lumi care ar fi putut sa fie. Poate! Doamne, Ție îți mulțumesc!