Deconectați

Un filosof grec spunea că „este o greșeală la fel de mare să ai încredere în oricine și să n-ai încredere în nimeni”. Cum se raportează asta la un popor care mai păstrează doar 7% de încredere interpersonală? Întrebarea e cu atât mai importantă cu cât se știe că progresul și bunăstarea vin odată cu încrederea pe care oamenii o au unii în alții.

Dacă e vorba și despre „dozajul” de a funcționa împreună, iar al nostru a scăzut atât de dramatic, atunci avem o problemă. Și una destul de mare. Pentru că printre motivele pentru care emigrează românii (peste 5 milioane) se numără și lipsa de încredere, și nu numai în clasa politică, în instituțiile statului, ci și în „celălalt român”.

Și cine să-ți cultive încrederea? Președintele, politicienii, gazetarii, intelectualii, preoții? Lupta de idei parlamentară a lipsit cu desăvârșire, fiind mai aproape de dispute șmecherești, la îndemâna oricui, de vreme ce politica a fost percepută ca o profesie accesibilă oricui. De aici și confuzia, iar Caragiale ne-a atras atenția: „Să căutăm deci a avea pompiari – cetățiani și cetățiani – pompiari. Numai cu condițiunea d-a fi și cetățian cineva este un bun pompiar și viceversa”.

Actorii și jurnaliștii sunt mai nou „pompiarii” lui nenea Iancu, însă nici ei nu au adus vreun puseu de încredere cetățenilor, aceștia din urmă incluzându-i, la fel ca și pe ceilalți, în atmosfera carnavalescă a politicii românești. Cum arată prietenia astăzi? O întrebare care cântărește greu într-un spațiu în care auzi frecvent: „Prietenia? Nu există prieteni!”, în ciuda miilor de „prieteni” virtuali la care suntem conectați.

Și deși nu implică nicio magie, ci doar empatie, mulți se complac în relații de conjunctură, superficiale, mai mult din nevoia de socializare. Atrofierea încrederii are consecințe mult mai serioase deoarece duce în final la o absență din viața celor cu care ne intersectăm, a orașului în care locuim sau chiar a țării în care trăim. Populăm doar această țară și la fel facem și cu orașele. Nu le locuim.

E doar o prezență fizică, idealurile comunitare lipsind cu desăvârșire. Iar la fel se întâmplă și cu oamenii din viața noastră. Nu alimentăm relațiile, acestea se atrofiază, în timp ce noi pompăm în propria noastră ficțiune, singura pe care o locuim cu adevărat, dar găsindu-ne scuze permanent: vecinul e o calamitate, la serviciu îi trec pe toți la „neesențiale”, decât să fiu atras într-un tsunami de energie risipită și de nervi.

„Deconectarea”, de la toți și de la toate, și conectarea la un „survival mode” de tipul: „Să se ducă lumea de râpă, important e să-mi beau eu ceaiul liniștit”, vine cu un preț, cel al autosuficienței, care în final duce la alienare. Alchimia transformării noastre în oameni virtuoși ne e la îndemână. Noua știință a relațiilor umane, numită „Inteligența socială”, ne arată că natura favorizează mai degrabă relațiile pozitive.

Se vorbește chiar despre compasiunea care vindecă într-un fel în care medicina nu o poate face. Da, avem un instinct al supraviețuirii, dar și unul al altruismului. Totul ține de fiecare dintre noi, putând avea parte și de un dar: vibrația pură a semenilor noștri, însoțită de cea a pământului pe care călcăm.