Amintirile lui David Croitor: o zi de primăvară (a doua parte)

Prima parte a articolului scris de David Croitor, „O zi de primăvară”, poate fi citit aici.

Aşadar, iată-ne cu nea Ionică în curtea noastră, dimineaţa cu noaptea în cap, aducând cu el plugul, grapa şi, evident, cei mai buni cai din sat. Tata a sărit ca ars din aşternuturi şi, de bucurie că în sfârşit i-a venit şi lui rândul la arat, era să iasă afară în izmene, noroc cu mama care l-a strigat şi l-a întors din pragul uşii: „Unde meri, măi omule, vrei să râdă lumea de noi? Treci şi-ţi ia nădragii pe tine!” Tata s-a întors şi în doi timpi şi trei mişcări a fost afară şi după un schimb scurt de cuvinte cu nea Ionică au luat-o împreună cu caii şi plugul spre grădină.

Iscoada

Toate erau bune, doar un singur lucru nu era cum trebuie şi anume, mai era nevoie de încă un om care să samene grăuntele înainte de a ara. Tata a zis că samănă el şi l-a rugat pe nea Ionică să aibă un dram de răbdare, însă nea Ionică i-a spus-o verde în faţă: „Băi Gio, ori arăm amu, ori nu mă mai vezi pe aici, că eu n-am timp de pierdut”. Tata, neputând să scape ocazia şi să rămână cu lotul nearat, bagă două degete în gură şi trage un fâşcâit puternic spre casa lui Ion a Dorii, care stătea numai peste drum de casa noastră, şi-l roagă frumos să ia el sacul cu grăunte şi să samene.

Ion a Dorii vine şi începe treaba exact în momentul când apărusem şi eu în grădină, ca să văd cum se ară, şi atunci observ că nea Ion ia cu pumnul grăuntele şi le aruncă pe câmp, iar în urma vine nea Ionică ţinând caii de căpăstru urmat de tata, care ţinea de coarnele plugului. Îmi place la nebunie să văd brazda neagră proaspăt întoarsă, îmi place şi cum aruncă badea Ion grăuntele pe câmp, dar parcă şi mai mult îmi place să văd cohorta de găini condusă de un cocoş guraliv, care tabără pe brazde şi înfuleca cu lăcomie belşugul de râme apărute din fundul pământului.

Eram atât de prins cu brazda, cu găinile şi râmele, încât la un moment dat era cât pe ce să fiu călcat de cai, prilej cu care m-am procopsit cu o biciuşcă usturătoare pe spinare şi cu interdicţia de a mai apărea prin grădină. Am fost alungat în ogradă şi mi s-a spus ferm să nu mai ies de acolo, doamne fereşte, că o s-o păţesc rău de tot dacă nu mă astâmpăr.

Gopspodarul

După ce am plâns câteva minute pentru că nu mai aveam voie să părăsesc curtea, m-am liniştit şi mi-a venit ideea să fac şi eu ce făceau ceilalţi în grădină. Am şi trecut la fapte, deci m-am dus în cămară şi am luat într-o traistă grâu, grăunţe şi fasole, apoi am ieşit afară, mi-am pus traista pe umăr exact ca badea Ion şi am început să samăn prin toată curtea. Şi curtea noastră nu era tocmai mică. După ce am terminat o dată, am luat-o de la capăt, ca să fiu sigur că fac o treabă ca lumea.

Am semănat peste tot, n-a mai rămas niciun locuşor gol, chiar şi pe lângă coliba câinelui am aruncat boabe, ca să fiu sigur pe lucrare. Care era de fapt motivul pentru care am făcut asta? Mi se pare simplu de răspuns. Am vrut să le fac în ciudă părinţilor, dar mai ales tatii pentru că m-a izgonit de pe tarla şi nu a vrut să mă lase să văd aratul până la capăt, aşa că eu mi-am zis în felul următor:

„Am să samăn în secret aici în curte, grâu, porumb şi fasole, n-am să suflu o vorbă nimănui despre asta şi o să treacă o vreme, nimeni nu va bănui nimic şi numai dintr-odată se vor trezi cu ograda plină de păpuşoi de doi metri, de grâu şi de fasole şi atunci o să-i văd eu cum o să trebuiască să meargă la vacă în grajd prin porumb sau făcându-şi cărare prin grâu Aşa le trebuie, să mă ţină minte! Ce-o să mai râd atunci de ei, şi, când vor întreba cine a făcut tărăşenia, eu o să mă fac că plouă”.

Am terminat de semănat vreo câteva traiste bune, apoi, neavând ce face, am stat până seara şi m-am uitat printre gard în gradină. Seara, bunica a adus găinile la culcare mai devreme, deoarece găinile se culcă odată cu găinile, aşa că bietele păsări burduşite de râme grase şi zemoase de abia se mai puteau ţine pe picioare, iar de aburcat pe scăriţa care ducea la uşa bordeiului nici vorbă, aşa că împreună cu bunica a trebuit să le luăm pe rând pe grăsane şi să le înghesuim în bordei. Am închis uşa cu foraibărul şi noapte bună!

Agricultura, bat-o vina!

În zilele care au urmat făceam mereu înconjurul ogrăzii şi în mare secret mă uitam dacă a răsărit ceva din ceea ce semănasem. Deocamdată nu era nimic încolţit, însă nu-mi făceam griji, deoarece nici în grădină nu apăruse nimic din semănătură, aşa că mi-am zis că trebuie să am răbdare. După vreo două săptămâni, alergând prin grădină, observ că porumbul încolţise deja şi era hăt mărişor. Vin acasă, mă uit atent prin curte şi nu zăresc nici măcar un colţ de porumb, grâu sau ce-oi mai fi semănat eu cândva. Doar câteva păpădii sub un gard stăteau liniştite la soare, iar găinile nu se atingeau de ele. În rest, curtea goală, numai lut, fără un fir de iarbă, măcar de leac.

M-am gândit că poate trebuie să mai aştept o vreme şi am făcut-o şi pe asta până când porumbul din grădină era deja bun de prăşit, iar al meu din curte nici nu răsărise. Atunci am început să intru la bănuieli, să-mi pun tot felul de întrebări, la care nu găseam răspuns nici în ruptul capului. După ce am aşteptat toată vara să crească ceea ce semănasem, mi-am pierdut răbdarea şi nădejdea, astfel ca într-o zi îmi calc pe mândrie şi o întreb pe bunica:

„Bunico, spune-mi cum se face că eu am semănat odată cu voi prin ogradă tot felul de seminţe şi nu a răsărit nimic, pe când în grădină uite ce mare este totul?” Întrebarea mea a luat-o pe nepregătite pe bunica, însă după câteva momente de gândire începe să se lumineze la faţă şi-mi spune: „Aha, vasăzică tu ai golit lada de grăunţe şi de grâu, că noi toată vara ne-am bătut capul crezând că a venit cineva şi a furat din cămară? Măi băiete, tare multe prostii îţi mai trec ţie prin capul ăla, nu ştiu ce-o să ne mai facem cu tine”.

„Lasă, bunico, îi răspund eu, că n-am semănat mult, staţi fără grijă că n-o să muriţi de foame, uite, grădina e plină cu de toate, în curând o să fie iar cămara umplută, de n-o să mai fie loc. Mai rău este pentru mine, că uite, deşi am semănat atâta sămânţă, nu mi-a răsărit nimic, ce zici de asta?” „Păi ce să zic, răspunde bunica, nici nu avea cum să răsară ceva din moment ce a doua zi găinile au mâncat toate grăunţele şi grâul sau ce-i mai fi semănat tu acolo. N-ai decât, continuă bunica, să te duci să întrebi găinile de ce au făcut asta, ele s-ar putea să ştie”.

De la aceste întâmplări au trecut peste cincizeci de ani. Era într-o zi de primăvară şi aveam şase ani. Eram copil cu ochii larg deschişi spre întrebările vieţii, întrebări care nu întotdeauna şi-au găsit răspunsul. Parcă totul a fost ieri.