Amintirile lui David Croitor: din comunism, cu tristețe (partea a doua)

Semnătura

Înainte de aceasta „invazie” a tovarăşilor, pe care am relatat-o, tata stătuse două săptămâni la „sediu”, închis într-o cameră goală, cu podele unse cu motorină, într-un miros de nesuportat, fără pat, fără masă, fără nimic, şi pe întuneric, deoarece el nu trebuia să vadă ce se întâmplă afară şi nici cei de afară să afle cum se construieşte comunismul cu bâta şi pumnul pe spinarea celor care au fost harnici şi au agonisit ceva în viaţă.

Nu avea voie să primească nici măcar mâncare, decât atât cât să supraveţuiască. Degeaba încercau pe rând mama, bunica sau mătuşa Profira, sora bunicii, să-i ducă două ouă şi o hrincă de mămăligă, pentru că nu erau primite. Ştiu asta pentru că am auzit şi am văzut cum de fiecare dată când bunica se întorcea de la tata, mama o întreba înfrigurată şi cu lacrimi în ochi:

„Ai fost la George? Ce face, i-ai dat mâncarea?”. Bunica spunea doar atât, că tata e bine, dar că nu i-au primit pachetul cu mâncare. „Nici de data asta?”, insista mama. Bunica nu răspundea pentru că îi era frică să n-o podidească lacrimile, ştiind că singurul ei fiu zace flămând şi bătut în camera goală de la sediu. De aceea alegea să tacă şi să invoce mila lui Dumnezeu peste el, peste ea, peste mama şi peste noi. Bunica nu spunea totul, ţinea în ea, pentru a nu o amărî din cale afară pe mama, care şi aşa nu se mai oprea din plâns toată ziua.

Din când în când, de mai multe ori pe zi, în camera în care era închis tata, intrau câţiva bărbaţi zdraveni, care se aşezau cu spatele la pereţii goi, formând un fel de careu al terorii. Tata era luat brutal din colţul său şi aruncat în mijlocul camerei, practic în mijlocul pătratului format din bărbaţii înşiraţi pe lângă cei patru pereţi. Aceasta era „procedura” clasică folosită de comunişti, pentru că urma ca din clipă în clipă să înceapă „lămurirea” în vederea semnării actului de cedare a pământului şi al intrării în colectiv.

„Lămurirea” în cazul lui tata s-a petrecut în felul următor: la început unul dintre bărbaţi îl striga pe nume şi-l chema la el. Tata se ridica şi se apropia, după care omul respectiv, cu glas mieros şi prefăcut, îi spunea: „Hai, mă George, fii şi tu om înţelegător şi dă pământul ăla odată, nu te mai pune de-a curmezişul, nu vezi că din tot satul numai tu ai mai rămas?”.

Tata stătea îngândurat, cu capul plecat şi nu spunea nimic. Atunci bărbatul continua cu vocea ceva mai ridicată: „Măi omule, de ce nu vrei tu să înţelegi de vorbă bună, ai şi tu familie, mamă, nevastă, copii, nu vezi în ce hal i-ai adus? Semnează şi gata, eşti liber!”. Tata rămânea nemişcat, ca stânca. Atunci omul din faţa lui, cel care tocmai îl chestionase, trăgea o înjurătură de partid, după care îl pocnea cu pumnul drept în faţă. Omul avea mână grea, astfel că tata se trezea aruncat lângă peretele opus în dreptul altui bărbat, bărbat care-l şi lua la rost, vorbindu-i în batjocură:

„Ce faci, măi Georgică, ai venit la mine să mă rogi să te primesc în colectiv?”. Tata, din nou, nu zicea nimic, ştia lecţia şi ştia şi ce-l aşteaptă în continuare, dar nu ceda. Primea încă un pumn zdravăn între ochi şi se trezea aruncat în dreptul altuia de la peretele opus. Situaţia se repeta. Îl ţineau pe tata în pumni şi picioare preţ de vreo jumătate de ceas, în care-l tăbăceau bine, apoi toţi îşi aprindeau câte o ţigară şi ieşeau din cameră cu satisfacţia că şi-au făcut treaba cum nu se poate mai bine, ca nişte adevăraţi comunişti, în timp ce tata rămânea prăvălit pe podeaua unsuroasă, gemând şi căutând să se refacă pentru următoarea repriză de lămurire.

Oricât au insistat, bătându-l şi chinuindu-l, n-au putut să-l convingă pe tata să semneze. Când au văzut că metoda clasică, adică cea cu bătaia, nu dă rezultate, comuniştii l-au imobilizat, i-au luat cu forţa mâna şi i-au introdus degetul în cerneală, după care l-au aplicat pe actul de renunţare la pământ şi de înscriere în colectiv. Astfel s-a trezit tata fără pământ şi intrat în gospodăria colectivă cu toate „drepturile”.

După două săptămâni este adus acasă de mulţimea furibundă, lucrurile petrecându-se aşa cum deja am relatat. Deşi nu mai era proprietar de pământ, mulţimea în avântul ei prostesc nu contenea să-l înfiereze ca fiind chiabur, continuând să-l înjure şi să-l pălmuiască fără milă.

Iertarea

Fiind un om tare şi hotărât, tata a luat lucrurile aşa cum erau, iar cu timpul a început să se împace cu ideea că trebuie s-o ia de la capăt. Singurul lucru peste care a trecut mai greu, dar a trecut până la urmă, a fost faptul că toţi cei care l-au bătut nu erau străini, ci erau oameni din sat, vecini şi chiar neamuri apropiate. Am aflat toate acestea asta anul trecut, când i-am făcut o vizită şi l-am tras de limbă să-mi povestească cum a fost. Mi-a spus totul în detaliu, cu nume şi porecle.

Mi-a spus-o calm, fără ranchiună, ca şi cum toate aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat cu el, ci cu altcineva, necunoscut şi de departe, cândva, demult tare. Pe mulţi dintre cei care l-au chinuit i-am cunoscut şi eu mai târziu, însă nu voi pomeni aici niciun nume, din respect pentru urmaşii lor. Şi, îmi mai povestea tata, la cei aproape 80 de ani, niciunul dintre cei amintiţi mai sus nu mai trăieşte. Oricum îi iertase pe toţi încă demult, pe când se aflau în viaţă, iar cu câţiva dintre ei devenise chiar prieten. „Aşa e viaţa, măi băiete”, mi-a mai zis tata, încheindu-şi povestirea despre acele vremuri tulburi.

Timpul a trecut, viaţa aproape că s-a dus, rămânând în urmă doar aceste palide amintiri pe care eu le consemnez aici, nu din ură sau răzbunare, ci din dorinţa de a şti cum a fost şi a nu le mai repeta, nici noi, nici copiii noştri, pentru că va veni o zi în care va trebui să dăm socoteală de tot ceea ce vom fi făcut în viaţă. Şi judecata aceasta nu va fi în faţa unei instanţe pământeşti.

Căldăruşa

După ce pământul ne-a fost luat, la câteva zile distanţă, au apărut în curtea noastră nişte oameni cu cai şi căruţe, au încărcat toate lemnele din ogradă şi duşi au fost, nimeni nu ştie unde. După câteva zile au venit alţii, tot de la colectiv, aşa s-au recomandat, şi ne-au luat un cal. Ne-au lăsat totuşi unul, ceea ce pentru tata a fost un motiv de bucurie, din moment ce se aştepta ca să-i ia pe amândoi. Ne-au luat şi căruţa, însă tata nu s-a mai întristat atât de tare, deoarece începuse să se obişnuiască cu noua viaţă, astfel că în scurt timp şi-a înjghebat o căruţă nouă, mai mică şi potrivită pentru un singur cal.

Zilele treceau, venise vara şi valea Șomuzului prinsese viaţă, iarba era numai bună de cosit, dar nimeni nu venise încă s-o culce în brazde la pământ. Când valea era a noastră, spunea tata, la ora asta aici era lună, fânul era de mult adunat în capiţe, cărat acasă şi băgat în podul şurii pentru iarnă. Dar acum iarba crescuse cât omul, câteva vaci, ale cui, nu se ştie, dăduseră iama prin bahnă şi tăvăliseră totul, încât nu prea mai aveai ce alege.

Într-una din zile, mai către sfârşitul verii, îl aud pe tata spunându-i mamei că tare ar mai vrea să tragă o fugă cu căruţa până hăt, la Căldăruşa, să vadă ce mai face răsărita, că tare l-a apucat un dor aşa, din senin. Deşi eram încă mic, nu împlinisem nici cinci ani, şi nici nu văzusem vreodată Căldăruşa, parcă dintr-odată m-a cuprins şi pe mine un dor de ducă. Nu ştiu de ce, dar încă de atunci îmi plăceau depărtările, locurile în care să te tot duci şi să nu te mai întorci.

Aşadar, când l-am auzit pe tata că vrea să plece, n-am mai stat nicio clipă pe gânduri şi l-am rugat să mă ia şi pe mine cu el. Spre marea mea bucurie, tata a fost de acord să-l însoţesc în marea călătorie a sufletului său. După ce a pregătit căruţa şi a înhămat calul, tata mă prinde de subsuori şi mă aburcă pe scândura din faţa căruţei, apoi trece în partea cealaltă şi se urcă şi el lângă mine. Stăm amândoi că oamenii mari, iar eu nu mai pot de bucurie.

Sunt foarte fericit că am ocazia să merg cu căruţa, şi nu oricum, ci chiar pe scândura din faţă, unde nu sta oricine. Tata face un fel de plescăit din limbă, flutură biciul prin aer deasupra calului, spune „hai, băiete” şi căruţa se urneşte din loc. Plecăm. Sunt în al nouălea cer, îmi vine să strig ceva de bucurie, dar nu ştiu ce, aşa că mă mulţumesc doar cu fiorul care-mi străbate şira spinării. Calul merge la pas, trăgând după el căruţa care se hurducă de mama focului, lucru care pe mine, cel puţin, mă seacă la inimă de bucurie.

Sunt în căruţă şi plecăm la Căldăruşa! Unde sunt prietenii mei de pe uliţă să mă vadă ? Din când în când, tata îmi dă şi mie biciul ca să „conduc”. Doamne, cât sunt de fericit! Căldăruşa era o târlă întinsă pe care tata semănase floarea soarelui în urmă cu câteva luni, pe vremea când era încă proprietar al pământului. Acum floarea soarelui era coaptă, dar nu mai era a noastră. Trebuie culeasă şi dusă la colectiv, spune tata cu jale în glas.

Răsărita

Până la Căldăruşa este drum lung, aşa că avem ceva de mers, şi trebuie s-o luăm gospodăreşte şi repejor dacă vrem să ne şi întoarcem până cade seara, aşa mi-a spus tata la plecare. După ce am ieşit din ogradă, o cotim la stânga şi o ţinem tot înainte până ajungem în valea Șomuzului. Aici tata opreşte căruţa, pune mâna streaşină la ochi şi se uită în depărtare. Fac şi eu la fel, uitându-mă în aceeaşi direcţie ca să văd ce vede tata, însă deocamdată nu văd decât iarbă, nişte vaci şi un cal.

Tata mă întreabă dacă văd calul din depărtare, cel care paşte în rogoz, iar eu îi spun că da, îl văd. Calul este cafeniu-roşcat, copitele sunt albe, iar în frunte, drept în mijloc, are o pată rombică de culoare deschisă. Tata se întoarce spre mine, vizibil întristat şi repetă întrebarea: „Vezi tu calul care paşte acolo? Acela a fost calul nostru, dar acum nu mai este pentru că ni l-au luat comuniştii. Uite cât este de slab şi chinuit! Are şi piciorul lovit, se vede după cum merge prin iarbă, că-l doare. Am auzit prin sat, spun oamenii, că o să-l taie şi o să-l dea la porcii de la grajdul colectivului”.

Tata e supărat, se vede asta de la distantă, dar nu plânge, e tare, a trecut prin multe, e călit. Din când în când oftează şi se uită în zare. Eu sunt liniştit, nu înţeleg aproape nimic din frământarea lui, sunt doar bucuros că merg cu căruţa şi că în curând voi ajunge în sfârşit la Căldăruşa. După ce străbatem valea Somuzului, ajungem la Şanţul cel mare şi de acolo o cotim spre dreapta pe un drum îngust şi prăfuit de la marginea unui câmp. Este câmpul nostru, sau, mă rog, a fost al nostru, câmpul de la Căldăruşa, plin cât vezi cu ochii de floarea soarelui sau răsărită, cum i se spunea de fapt la noi în sat.

Tata opreşte căruţa şi coboară, după care se duce şi pipăie câteva pălării de floare: e coaptă, o să iasă un ulei „a-ntâia” anul ăsta, păcat că noi n-o să mai avem parte de el. Privesc şi eu tulpinile cenuşii, înalte şi uscate, cu pălăriile aplecate spre pământ. Seamănă cu nişte oameni slabi, dezbrăcaţi, amâraţi, care n-au mâncat de mult şi care privesc cu tristeţe în jos. Această privelişte dezolantă mă mişcă oarecum, ceea ce mă face să-l întreb pe tata:

„Tată, spune-mi şi mie de ce toate răsăritele sunt atât de supărate şi plâng?”. Întrebarea mea naivă l-a prins pe tata nepregătit, astfel că nu-mi răspunde imediat, ci cade pe gânduri şi se întunecă la faţă şi mai tare. După câteva clipe, tata îmi curmă aşteptarea, se uita la mine cu ochii lui albaştri înnouraţi şi-mi spune cu întristare în glas: „Răsăritele plâng pentru că simt şi ele că nu mai sunt ale noastre”.