Anul 1912: articole interzise

Am stat pe gânduri, dacă e bine să publicăm dovezile de altfel secrete bine cunoscute pentru aserţiunea aceasta, gândindu-ne în prima linie la acei puţini preoţi, cari împlinindu-şi chemarea lor cu vrednicie, s’ar putea simţi jigniţi în conştiinţa stării lor prin destăinuirile noastre, însă ştiind, că majoritatea preoţimei noastre în frunte cu deputatul ei, plutesc cu totul în apele apărăriştilor, cari, monopolizând titlul curăţiei şi sfinţeniei naţionalismului, ne impută fel de fel de crime şi citind chiar articolul de „Înviere” al „Vieţii nouă” de sub direcţia deputatului Ipţiu cuvinte ca: „Sau vezi pe alţii punându-se în fruntea poporului, pe care sub pretext de a-l rădica… îl înşală, de ţi-i mai mare jalea”.

Apoi mai încolo: „Iar când în aceste momente critice se rădică vreunul să deie glas durerii acestui neam înşelat, este îndată acoperit cu ameninţări, insulte, blăstămuri, denunţări şi persecutări” ş.a.m.d. „Cu tainele familiare, naţionale şi cu morţii” – nu putem tăcea. Care va să zică, democraţii grijesc numai de înşelarea poporului şi câştigarea de foloase personale din această înşelăciune, pe când domnii apărărişti, în frunte cu venerabilul cler ieşit din idealista Facultate de Teologie e departe de asemenea lucruri drăceşti.

Întrucât ne priveşte pe noi democraţii, admitem că suntem oameni cu păcatele noastre mai mari sau mai mici, fiecare în felul său şi nicidecum nu râvnim la gloria de a fi singurii mântuitori ai neamului nostru, căci doară numai neamul întreg prin virtutea sa îşi poate fi singurul mântuitor. Să vedem însă ori de creşterea şi conducerea de care are poporul nostru parte, de cătră domnii apărărişti, în frunte cu majoritatea venerabilului nostru cler idealist, poate duce la acea virtute mântuitoare a neamului.

Noi democraţii „înşelăm poporul” şi ne îmbogăţim pe pielea lui. Fie! Dar oare ce fac sfinţii părinţi la fiecare înmormântare, pentru fiecare prapur, evanghelie, stare, clopot etc., apoi la fiecare botegiune, pentru fiecare cumătrie etc., apoi la îmblarea cu icoana şi cu „ciraleise”, pentru fiecare suflet din casă, apoi la spovedanie cu griţăraşul şi ouşorul, apoi la diferitele sfeştanii, parastase, paosuri, serendare, acatiste, pomeniri etc., apoi la Sfânta Înviere, dijma (păscuţa, slăninuţa, ouşorul, lumânărica), iar la „vecernie” ciubăraşul de lângă tetrapod pentru depunerea oului roşu, oare nu cumva drept recompensă pentru împărtăşirea cu Sfântul Mir!?

Apoi la reclamarea feciorilor asentaţi „ştimpluri” de câte 50 cor., apoi la înmormântarea epitropilor în ograda bisericii, taxe mari şi iarăşi „ştimpluri” şi câte şi mai câte de acestea? Aceste se vede, că nu vor fi „înşelăciune” şi „provizii”, căci doară intră în cucernicele buzunare fără fund? Patima lăcomiei şi a iubirii de argint e lucru vechi la clerul nostru. Nu degeaba i-a trimis acestuia mitropolitul Repta ordin secret, ca la nici un caz să nu pretindă preotul ceva de la parochieni şi a strigat în gura mare, că numai o pretenţiune de 10 bani să-i ajungă la urechi, cel vinovat va fi suspendat.

Însă lăcomia e soră cu seducerea şi sfinţii părinţi cunoscând bine sufletul poporului, iubirea oamenilor primitivi pentru ceremonii pompoase şi fiind conştii de misiunea lor ca povăţuitori ai norodului, ştiu ei a ocoli pretenţiunile directe. Astfel înfloreşte cea mai rafinată speculă, drept rezultatul culturii superioare academice teologice, nu numai în cătunele de prin creierii munţilor, ci chiar şi în capitală răsună cuvântul: „Mi se cuvine leul”!

De ar avea grăi păreţii spitalului ţării, să vezi numai ce mai poveşti nevinovate ne-ar mai spune! Dar s’ar putea spune că preoţimea noastră e harnică şi săracă şi dă, cum să-l laşi să moară de foame pe boul ce trage la jugul greu. Noi admitem că lucrul preoţesc, ca fiecare lucru, e şi el ostenitor. Dar Paştile mari sunt numai odată pe an, Duminica odată pe săptămână. Celelalte zile câte o preumblare la îngropăciune, din când în când te mai rătăceşti şi pe la şcoală, spre a împle rubricile din cartea săptămânală, sau spre a te informa despre atitudinea politică a „belferilor” şi pentru alte distracţii ce promovează mistuirea.

De atâta lucru în via Domnului nici să nu te miri, dacă îi vezi pe bieţii preoţi mai de-a rândul degeneraţi: rumeni, roşi şi grăsulii! Şi din cauza aceasta ce mirare, că nici nu mai ştiu parohienii ce este chatichezaţia şi predica, doară ici-colea câte una scrisă şi prescrisă de pe vremile lui moş Roşu, sau câte o repetire seacă a evangheliei citite, sau mai des câte o batjocură sfântă în „mujicii” cei neascultători. De atâta învăţătură academică a preoţilor am ajuns că oamenii abia mai ştiu un „Tatăl nostru” şi aceste mai mult de la părinţii cei trupeşti şi mai puţin de la cei sufleteşti.

Cele 10 porunci sunt lucru jidovesc şi Crezul este prea greu pentru lucrătorii pământului, da încă comentările, explicările şi aplicările acestora. Şi iarăşi cercetarea bolnavilor, împăciuirea celor sfădiţi şi a celor ce se târâie pe la cele judecătorii, supravegherea fiecărei familii, ba a fiecărui suflet din sat, îndemnarea, încurajarea şi sfătuirea celor neputincioşi şi scăpătaţi, disciplina publică prin influenţa personalităţii superioare a preotului chiar cu prilejul primblărilor ocazionale sau obicinuite prin sate, aceste facă-le cei disperaţi, căci cei cuminţi nu-şi bagă capul sănătos sub evanghelie.

Dar pare-se că nici de prea mare sărăcie nu au tocmai cauza să se deplângă preoţii noştri. Căci dacă l-am cumpăni pe un paroh mijlociu de exemplu, cu un consilier guvernial din rangul VI în privinţa speselor şi a veniturilor, nu ştiu zău la ce rezultat nefavorabil pentru preot am ajunge. Nu e vorbă, să căinează preoţii cu smerenie şi umilinţă în faţa consilierilor şi a amploiaţilor diferiţi, că o duc greu şi se luptă cu cea mizerie, dar cucoanele, fetele şi cuconaşii preoţeşti îi vedem destul de adeseori cu papucaşi frumoşi şi alte mândreţe ale modei de Paris, cu îngâmfarea, mofturile şi celelalte moravuri caracteristice pentru cei ce din leagăn trăiesc în belşug şi sunt deprinşi a dispreţui pe cei de prinprejurul lor şi a-i comanda după plac.

În faţa acestui lucru mai că să înălţăm rugăciunea: Doamne fă-ne pe toţi Românii bucovineni săraci ca preoţii noştri! Aşadară preoţii noştri nu sunt deloc lacomi, se istovesc de atâta muncă şi mai sunt încă şi proverbiali de săraci. Cum să mai ceri de la ei, bieţii, încă şi chiar pilda ziditoare de progres cultural prin care, precum afirmă la orice ocaziune, are să se rădice neamul. De atâta „necaz” preoţii noştri de câte ori slujesc în soboare se petrec în jurul mesei altarului şi fac glume, apoi mai joacă în cărţi, fie chiar şi cu dl. Chisanovici prin cafenele, adeseori peste ora canonică şi se mai şi ameţesc din când în când prin cele birturi, de joacă ca nişte ţopârlani, până ce ajung sub masă sau în cele ogrăzi obscure, ba chiar şi în anumite institute de fluturaşi nocturni.

Şi apoi au mai rămas şi cruci de aur şi brâie roşii pe unde nu trebuie să fie, după cum am crede noi democraţii păcătoşi. Am îndrăzni a crede că nu-i acelaşi lucru banchetul spânzuratului de Chisanovici sau al altui mirean „uşuratec” şi cel al prea venerabilităţii sale părintelui exarh, protopresviter, consilier consistorial etc., şi poate încă mai puţin beţiile năzdrăvane ale Prea Cuv. Sale părintelui monah Aleluia.

Poartă ei în gură despre Dumnezeu şi Christos Mântuitorul, că Aleluia în numărul de Paşti al „Vremii noue”, impun ei poporului postul şi canoane straşnice, dar ei înşişi nu le aplică la sine nici după formă şi chiar nici după sensul lor. Oare nu cumva lucruri ca acele expuse aici vor fi motivele, pentru care cuvioşii noştri părinţi se zborşesc contra „congresului” propus de noi de atâtea ori?

Să nu se teamă însă venerabilităţile lor, căci doară o instituţie ca şi congresul va urmări alte scopuri decât scoaterea la iveală a păcatelor. Noi înţălegem că congresul are numai menirea să sprijinească clerul întru ajungerea scopurilor sale adevărate, nu să-l împiedice. După toate aceste amintite ne întrebăm: Oare nu distrug preoţii noştri chiar biserica însăşi? Au ei un drept să monopolizeze împreună cu apărăriştii din jurul lor titlul curăţiei şi sfinţeniei şi să ne reproşeze nouă democraţilor fel de fel de crime naţionale, înşelarea poporului şi îmbogăţirea pe spinarea lui?

Sufletele creştineşti de aici din ţară suferă de pe urma lor cele mai crude umiliri, cele mai sângeroase lovituri. Ceea ce comite o parte din preoţii noştri în frunte cu conducătorul lor Ipţi-pipţi, ori poate mai potrivit Itzig Spitzig, că şi aşa îi place leanca jidovască, e o crimă istorică ce strigă mereu răzbunare la cer. Că sunt gata aceşti popi a vinde chiar şi la Jidani interesele noastre ţărăneşti, se poate conchide deci de aici că nu-şi mai pot potoli pofta de a înceta să întunece adevărul în ochii ţăranilor.

Printr’un canal de scurgere „Vremea nouă” face zâzanie între noi, batjocuresc în toţi deputaţii noştri credincioşi cari au lucrat cu priinţă pentru Românii din Bucovina. Dacă asemănăm munca dezinteresată a domnilor deputaţi Florea Lupu, Aurel Onciul şi Mihai Chisanovici pentru binele poporului român din astă ţară cu cea a tuturor celorlalţi, aflăm o mare deosebire între una şi alta. Şi pentru aceasta voiesc popii să-i răstignească pe aceşti deputaţi! Se vede deci că popilor le plac deputaţi trântori, de aceia ca şi dânşii şi răi şi jupitori toţi ca şi o samă din ei, căci nici acuma nu încetează de a stoarce pe bietul ţăran de bani pentru toată nimica.

Popa cere, ca leafa ce oare să-i fie plătit tot pasul şi încă bine plătit. Biserica la un astfel de popă nu însemnează după cât vedem un locaş sfânt, ci un loc de exploatare. Ţăranul nostru tânjeşte şi se stinge în mizerie şi sărăcie, pe când rătăcitorul de popă se leagă când cu boierul, când cu jidanul, cei mai mari duşmani ai ţăranilor necăjiţi. Fie o alegere sau alta ceva, numai ce vezi, că popa s-a prins iarăşi frate de cruce cu dracul şi apoi amândoi se pun pe lucru, unul îl suge pe ţăran în crâşmă iar altul în cercul său. Vă trebuieşte mai bună tovărăşie decât acea a dracului?!

Ca să credeţi, cinstiţilor gospodari, că toate acestea nu-s vorbe de clacă şi numai spre a huli asupra popilor, vă voi povesti un fapt adevărat, dintre multe altele, comis de un popă bărbos, dar rău şi hărţăgos. În satul V. este o femeie bătrână, dară biata e sărmană, cum numai Dumnezeu o ştie. Ea a avut 2 prăjini de grădină şi aceea a vândut-o unuia de dugheană. De pe banii aceia a cumpărat femeia o icoană care a menit-o bisericii, după cum şi-a pus de mult de gând să facă aceasta. Femeia era atât de evlavioasă, încât a dat toţi banii pe icoană şi nu i-a rămas nici măcar parale de o păreche de păpuci.

Toată iarna a tors pentru femeile din sat şi făcându-şi aşa şi papuci; s’a dus la biserică într’o Duminică cu icoana, ca s’o dea în sama preotului. Pe femeia aceea ştiind’o preotul de foarte sărmană şi cu toate aceste a cerut 4 coroane pentru ca să primească icoana în biserică şi s’o sfinţească. Vezi, dragă Doamne, că popa nu înţelege asta, că e foarte mult din partea unui ţăran dacă aduce o icoană şi înzestrează biserica, ci trebuie încă să plătească pentru ca s’o primească. Femeia având numai o coroană, îl îmbiase pe popă cu atâta, că n’avea mai mult. Şi ce credeţi, ce a făcut popa?

A lăsat’o pe femeie în pragul uşii bisericii cu icoana în mână şi s’a cam dus în altar fără să-i mai răspundă ceva. Femeia aceea n’a voit să ia icoana îndărăt, ci a lăsat’o în biserică într’un ungher. Îndată ce voi vedea că nu-şi îndreaptă greşeala acest popă fără suflet, am să-l demasc publicului. Când i se face popii vre-un reproş despre astfel de nelegiuiri îţi răspunde, că poporul trebuie ţinut la obiceiul vechi, lăsat de moşii şi strămoşii noştri. Ne trebuie mai mare blăstămăţie?