Amintirile lui David Croitor: admiratorii (partea a doua)

Prima parte a episodului ADMIRATORII poate fi citită aici.

Aşa cum vă spuneam, desenam într-una, mai ales portrete şi în special portrete de fete, cu părul lung, cu părul scurt, din faţă, din profil, cum îmi cădea la îndemână. Desenam pe rupte, sperând în sinea mea că fetele, văzându-mi „produsul artistic”, vor cădea automat pe spate, evident la modul figurat. Ştiam prea bine că, nefiind nici frumos, nici înalt şi nici solid, pe deasupra şi rârâit, singura modalitate de a avea şi eu un succesel prăpădit era desenul.

Eram îndrăgostit peste măsură de „modelele” mele imaginare, iubeam în gol orice iluzie cu părul lung, poezia îşi făcea de cap în sufletul meu, iar hormonii făceau salturi mortale şi alergau suta de metri în cinci secunde prin arterele mele. Nu lucram după model viu, deoarece nu îndrăzneam să-i cer cuiva să-mi pozeze, însă aveam eu o şmecherie dibace şi anume, priveam intens un profil, îi memoram detaliu cu detaliu, după care trecerea pe hârtie era doar o joacă.

Astfel am ajuns iarăşi să umplu mape întregi cu desene, apoi am început în paralel să citesc despre vieţile pictorilor astfel încât, fără să-mi dau seama, mă suprapuneam în trăirile mele peste viaţa vreunui pictor care trăise cu zeci sau sute de ani înaintea mea. Nu-i de mirare că o vreme m-am închipuit că sunt Carravagio, altă dată am fost Brower, apoi Ingres, Delacroix şi aşa mai departe, dar nu prinsesem încă gustul impresioniştilor care peste câţiva ani aveau să mă cucerească definitiv.

Citind într-una despre pictori am început să devin foarte romantic, nu mă mai înţelegeam cu nimeni, nici cu părinţii măcar, iar la şcoală devenisem un elev mediocru, însă nu-mi păsa de treaba asta, considerând că a fi pictor înseamnă tot ce-ţi poţi dori pe lumea asta.

Erau seri în care, mi-amintesc, stăteam în parcul din Suceava şi citeam la lumina palidă a becurilor, îmbrăţişam stâlpul negru din fontă şi aşa înlănţuit citeam până venea autobuzul de 11 noaptea cu care plecam acasă. Citeam în felul acesta pentru a crea impresie în rândul trecătorilor care, vezi Doamne, gândeam eu că şi-ar fi închipuit că trec pe lângă un mare artist neînţeles, chinuit de frământări şi geniu, a cărui trăire este vecină cu nebunia.

Citisem de asemenea tot în vieţile pictorilor că artiştii nu sunt ca oameni de rând, ci trăiesc în alte lumi, unde nebunia este starea de normalitate, pentru că între nebunie şi geniu este greu de trasat o graniţă, sau poate că nici nu există graniţă. Cu alte cuvinte, voiam neapărat ca lumea să vadă că eu sunt nebun şi dacă sunt nebun atunci sunt cu adevărat pictor, ba chiar într-o seară doi oameni trecând pe lângă mine şi văzându-mă agăţat de stâlp, au şuşotit între ei, zicând că „uite la ăsta, a luat stâlpul în braţe, ori e beat rupt ori e nebun”.

I-am lăsat să treacă mai departe, m-am ridicat, am lăsat stâlpul în treaba lui şi am plecat zicându-mi în sinea mea: gata, am confirmarea, sunt pictor din moment ce ăia doi au ajuns la concluzia că sunt nebun.

În fiecare zi după ce ieşeam de la şcoala, mergeam iarăşi în parcul central din Suceava, un parc vechi cu copaci bătrâni şi negri, cu bănci bine ascunse în tufe, ferite de ochiul trecătorului obişnuit şi acolo ore întregi desenam. Desenam, aşa cum v-am spus, mai ales portrete de fete, chipuri imaginare sau reale şi de obicei lăsăm desenele la vedere înşirate pe bancă într-un fel de neglije bine calculat, pentru ca ele să fie văzute chiar de fete la o eventuală şi sperată trecere prin dreptul băncii mele.

Speram, evident, în naivitatea mea de îndrăgostit incurabil, ca fetele să se oprească în dreptul băncii mele, în timp ce eu mă prefăceam că nu le observ, fiind cu totul absorbit de actul creaţiei, să stăruiască cu privirea asupra desenelor să-şi spună una alteia, mamă ce gagiu talentat, aşa ceva mai rar. Iar eu să mă prefac că nici nu le bag în seamă.

În tot acest timp imaginaţia mea o lua razna, alimentându-se şi crescând din iluzii, astfel că mă închipuiam stând şi desenând melancolic şi visător cu sufletul topit de iubire neîmpărtăşită, timp în care o tânără subţire cu părul blond şi răsfirat pe umeri ar apărea ca dintr-un vis, de nicăieri, s-ar opri în dreptul meu şi fără să spună nimic, într-o linişte deplină s-ar aşeza timidă lângă mine. Aveam şaisprezece ani, o vârstă care dă totul, dar de la care nu poţi cere prea mult.

N-apuc nu mă trezesc bine din această bizară visare, când deodată aud paşi în spatele tufei care acoperea banca pe care stăteam şi desenam. Cred că este „ea’” îmi zic în gând, tremurând de emoţie şi spaimă în acelaşi timp. Oare atât de repede visul meu este pe cale să se transforme în realitate? Oare în sfârşit voi avea şi eu parte dacă nu de-o mângâiere, măcar de o privire mai blândă, mai dulce, aşa cum au toţi colegii mei? Oare merit atâta fericire?

Erau întrebări pe care mi le puneam în acele secunde care mă striveau, secunde în care paşii parcă se auzeau tot mai aproape şi tot mai reali. Nu îndrăzneam să ridic privirea de pe foaia pe care credeam că desenez, dar nu, nu făceam decât să ţin în mână creionul tremurând fără să fiu în stare să trag nicio linie.

Apoi, după câteva clipe s-a petrecut „evenimentul” surpriză… Din spatele meu, în locul fiinţei blonde cu chip angelic, au apărut doi tineri, cu pantaloni evazaţi de 40, pantofi ciocaţi maro cu galben şi cu ţinte nichelate, curea lată şi pafta de inox pe care era inscripţionat cu punctatorul „I LOVE YOU FOR EVER AND A DAY”, pletoşi şi lăţoşi, cu ţigările prinse între mijlociu şi inelar şi s-au plasat exact în faţa mea, unul la dreapta, celălalt mai spre stânga. Am ridicat capul şi i-am privit uşor speriat. „Salut, ce faci aici?” îmi zice unul dintre ei. „Păi ce să fac, desenez”.

„Aaaa, frumos, are talent băiatul, da, îmi place, sunt foarte reuşite. Dar cine-s tipele?”, insistă ei, „nu ne faci şi nouă cunoştinţă cu ele?” „Ei, sunt nişte colege, stau la internat, n-am cum”, răspund eu fâstâcit. „Oricum desenezi frumos, felicitările mele!”, îmi zice celălalt tip. În timp ce musafirii mei îmi „admirau” desenele, mă gândeam că iată, domnule, ce chestie, n-a fost să-mi apară fata din vis, dar măcar m-am ales cu doi admiratori unu şi unu, băieţi ca lumea şi sinceri pe deasupra, se vede asta pe ei dacă te uiţi mai atent.

Ce să-i faci, asta e viaţa, cel puţin dacă n-am noroc în dragoste măcar am noroc în pictură, uite, vezi, dacă munceşti şi-ţi vezi de treabă rezultatele apar, iar admiratorii nu întârzie să-ţi asigure recunoaşterea. Simţeam aşadar o pace deosebită, o linişte ciudată şi mi-am zis că mare lucru e şi arta asta, domnule, îţi aduce nişte satisfacţii la care nici nu te-ai gândit.

Meditând aşa şi savurând bucuria succesului apărut din senin, deodată unul din ei mă întreabă: „Ce faci cu desenele, le vinzi, adică se caută, îţi dă cineva mălai pe ele?” „Normal, zic eu”, îngâmfat ca un curcan, „se caută ca pâinea caldă, de abia fac faţă la comenzi”. „Serios?” „Da, sigur, păi dacă-ţi spun eu, ce nu mă crezi, uite la mine, se vede c-aş avea moacă de fraier?”

„Ba da, te cred tataie, cum să nu, dar ia spune, astăzi ai vândut ceva?” „Păi cum să nu, normal că am vândut chiar înainte de a apărea voi aici, era bătaie pe desenele mele se făcuse coadă de gagici, toate voiau portrete, domnule, de parcă a murit mama portretelor, însă eu nici nu le-am băgat în seamă, n-am eu treabă cu ele, vorba aia, pentru mine femeile şi bani nu contează”. „Hai, domnule, vorbeşti serios, adică ai luat tu astăzi bani pe chestiile astea?” „Normal, cum să nu”, încerc eu să fiu cât mai convingător.

„Şi cât ai luat, de pildă, pe un desen ca acesta?”, întreabă tipul arătând cu degetul spre un A3. Înainte de a răspunde, mă gândesc rapid cam câţi bani am în buzunar, pentru că la o adică, dacă va fi cazul să-i demonstrez omului cu „argumente”, să fiu pe fază. Mi-am amintit că am vreo 60 de lei din care trebuie să cumpăr două rude de salam, roşii şi pâine pentru acasă, aşa mi-a zis mama când mi-a dat banii, atrăgându-mi atenţia să nu-i pierd cumva la cât de zăpăcit sunt în ultima vreme.

Mă rog, mama cu ale ei, ce ştie ea de spre iubire şi mai ales despre pictură? Aşadar îi răspund lunganului din faţa mea, mândru din cale afară şi foarte aferat: „60 de lei, bătrâne, am luat pe el şi încă l-am dat ieftin, că oricum la mine banu’ nu contează, pasiunea-i baza.” După ce am declarat suma cu o sinceritate de prost calificat, băieţii, ca la comandă au schimbat foaia, m-au apucat cu putere de mâini şi mi-au zis: „Auzi, bătrâne, gata cu poezia şi vrăjeala, ia hai, scoate tu urgent banii şi tot ce ai prin buzunare şi pune pe bancă!” Am înlemnit, dar ce mai puteam face în faţa a doi golani profesionişti şi cu evazaţi de 40?

Am scos banii de pâine şi salam, apoi am scos o jumate de covrig pe care-l aveam ca rezervă, ca să nu cheltuiesc din bani mamei, precum şi un cuţitaş peştişor, primit de la un prieten în schimbul, avantajos zic eu, a unui aparat de radio tip poşetă, dar care mergea de rupea şi nici n-avea cum să nu meargă din moment ce l-am obţinut în schimbul unei biciclete.

Într-o secundă mi-au luat tot, m-au jefuit la propriu, după care unul mi-a tras şi o palmă, spunându-mi: „las’ că mai vinzi tu un portret şi-ţi scoţi banii, să nu-ţi pară rău!” Am rămas mut, nu-mi venea să cred că mi se poate întâmpla aşa ceva şi nu la banii pierduţi mă gândeam, cât la ruşinea prin care am trecut. Tot atunci în acele secunde mi-am adus aminte de un proverb care era la modă pe la noi prin sat, şi anume: lauda de sine nu miroase a bine. Am trăit pe pielea mea acest lucru primind încă o lecţie de la viaţă, o lecţie dureroasă, dar necesară şi pe undeva mă bucur că am primit-o atunci şi nu mai târziu, când aş fi putut să mă fac de râs şi mai tare şi mai ales să pierd totul.

Pe cei doi tâlhari nu-i voi uita niciodată, dar nici nu-i voi urî, pentru simplul motiv că ei au fost cei care mi-au deschis ochii la timp. De atunci am început să nu mă mai consider nici geniu, nici nebun, nici deştept, nici maestru, nici pictor, nici prea, prea, nici foarte, foarte. Am realizat că nu sunt decât un fir de praf într-o trecere efemeră prin lumea asta şi că singurul lucru care contează este să laşi în urma ta bucurie pentru ceilalţi şi, pentru că singur nu pot face, asta m-am abandonat cu totul în mâna Celui care este în esenţa lui dragoste, Dumnezeu Creatorul.