Amintirile lui David Croitor: filmul (II)

Prima parte poate fi citită dând click aici.

Deodată se aude motorul pornind, se aprinde becul în pătratul din perete, iar pe ecranul rupt şi răscârpit încep să se bată nişte inşi. Bănuiesc că rola era ruptă şi lipită, deoarece filmul nu a început normal, cu genericul, cu numele actorilor, ci direct cu scene de bătaie, ceea ce era chiar mai bine pentru noi, la urma urmei ce ne trebuia nouă generic şi nume. Călăreţii cu pălării întoarse apăreau de peste tot, coborau de pe cai şi începeau să-şi tragă pumni cu nemiluita, iar când pumnii se terminau, scoteau pistoalele şi se împuşcau.

Cădeau cu grămada, ceea ce m-a făcut să mă îngrijorez, deoarece mi-era teamă să nu moară toţi şi să se termine filmul prea repede. Spre bucuria mea, rămâneau încă destui şi făcându-mi un calcul sumar, mi-am dat seama că pot acoperi cele două ore rămase, chiar dacă se întâmplă să fie împuşcat unul la zece minute. Sala, formată în majoritate din oamenii adunaţi de pe toate uliţele satului, începea să freamăte. Bărbaţii, abţiguiţi bine din timp cu câteva ţoiuri de samahoancă, îşi aprindeau Mărășeștile, trăgeau fumul cu poftă în piepturile pline de zgură, în timp ce cauboii de pe ecran trăgeau în piept cu gloanţe adevărate.

Tot filmul era numai împuşcături şi de fiecare dată când un cauboi se prăvălea de pe cal, sala izbucnea în urlete de bucurie: „ăi, omuli, da’ şi bătăi ştie aşela, ăi da’ cum poa’ sî tragî!”. Şi se trăgea la nebunie, cădeau unul după altul, iar la urma rămânea unul, „şel mai tari, ăi” şi care era imediat asumat de către cei din sală ca fiind unul de-al lor, care la fel ca şi ei trăgea la tutun, mai trăgea şi la măsea din nişte sticloanţe mici şi plate ca buletinul din buzunarul de la piept.

Atât de puternic era impactul filmului, că dacă ai fi zis, de pildă, că banditul rămas în viaţă e american şi nu-i din sat de la noi, riscai s-o iei uşor pe spinare, aşa că discuţiile continuau cu pasiune, înţelegându-se de la sine ca pistolarul e de colea, de pe uliţă, şi trebuie să apară din moment în moment la bodegă să-şi înece bucuria victoriei în ţuica puturoasă de sfeclă, băută direct din ţeava pistolului şi plătită cu dolarul găurit care tocmai îi salvase pielea.

La cârciuma din sat

La terminarea filmului era atâta fum în sală de ziceai că a luat foc căminul cultural. Oamenii ieşeau buluc şi în loc să se îndrepte spre case, se opreau, așa ccum era şi normal, la bodegă. Întunericul deja coborâse peste sat, aşa că totul era îmbrăcat în beznă. Ici, colo dinspre uliţele care se întâlneau în centru se vedeau licărind luminiţe palide. Erau femeile, nevestele sătenilor proaspăt convertiţi în cauboi, care înaintau anevoie prin gropile uliţelor, luminându-şi calea cu câte un felinar cu sticla afumată de la mucul netăiat şi gazul prost.

Femeile veneau să-şi culeagă bărbaţii şi să-i convingă să vină acasă. Şi cum bietele femei de la ţară, urgisite, muncite şi bătute uneori fără milă de bărbaţii lor, nu aveau o strategie, o metodă diplomatică de a-i convinge, alegeau calea cea mai directă şi la îndemână, şi anume tăbărau cu gura pe ei. Nu începea nici una atacul, ci aşteptau până se adunau mai multe şi de abia după aceea, încurajate de numărul mare, se lansau într-o ofensivă verbală directă, fără tatonare, aruncând strategic, frontal şi de pe flancuri, înjurături şi bălăcăreli la foc continuu, până epuizau toată muniţia, deşi nu se poate spune că nu ar fi avut destulă la îndemână.

Bieţii bărbaţi suportau cu stoicism toată vorbăria aruncată la nimereală, îşi aprindeau ţigară după ţigară, încercau să spună şi ei ceva, vreun cuvinţel, vreo explicaţie, dar nu era chip, astfel că răbdau şi trăgeau la tutun fără oprire până ce pachetul de Naţionale sau Mărăşeşti se golea. Atunci, unul câte unul, arunca chiştocul stors şi de ultimul fum, după care se îndrepta fiecare la „a lui”, o privea cu milă amestecată cu ură şi pentru început îi cârpea două perechi de palme după cap pentru liniştire. După acest trist, dar necesar, episod cu efect anestezic, femeile muţeau ca la comandă şi începeau a plânge care mai de care, unele tăvălindu-se pe jos, altele sprijinindu-se chiar de bărbaţii lor după ce îşi petreceau mâinile pe după gâtul lor.

Scena devenea înduioşătoare, de piatră să fi fost şi tot ţi se topea inima văzând şi simţind la pieptul tău, strângându-te cu putere în braţe şi plângând în hohote, pe cea pe care cu două minute mai devreme o altoisei cu brutalitate. Acesta era momentul în care lucrurile luau o întorsătură neobişnuită. Neobişnuită pentru cei care nu cunoşteau mersul vieţii satului, însă pentru ceilalţi era ceva normal. Astfel că fiecare bărbat, de parcă toţi s-au înţeles să facă la fel, îşi culegea nevasta de pe jos sau de pe unde era agăţată, o strângea cu putere la piept, şi fără a spune un cuvânt, aşa îmbrăţişaţi ca siamezii, nu porneau spre casă, cum ne-am gândi noi că ar fi normal, ci urcau uşor, nu care cumva să se împiedice, cele două trepte al bufetului.

Păşeau cu toţii înăuntru, uneau mesele, îşi aşeza fiecare femeia în braţe cu tandreţe şi comandau de băut. Nu-şi mai amintea nimeni de film, de cauboi şi de împuşcături, toţi erau topiţi şi îndrăgostiţi, cu trupurile fremătând ca în noaptea primei atingeri. Cănile cu samahoancă de sfeclă erau umplute şi date pe gât atât de bărbaţi, cât şi, în mod egal, de femei. După al doilea rând, spiritele începeau să se încingă, o stare de nelinişte cuprindea pe fiecare, astfel că se ridicau pe rând, îngrămădeau mesele şi scaunele într-un colţ şi începeau să joace fără muzică, doar bătând în podele pentru a ţine ritmul.

După două trei ceasuri de veselie şi voie bună, oboseala de peste zi îşi spunea cuvântul, astfel că pe rând se ridicau perechi, perechi, îşi luau rămas bun, urându-şi noapte bună şi se îndreptau spre ieşire, nu înainte ca bufetarul să le spună două trei vorbe cu înţelesuri subtile, după care le zâmbea şi le făcea discret din ochi, numai el ştia de ce. O fi pus ceva în samahoancă, sau cine ştie.

Dorinţa

Aşadar oamenii s-au retras fiecare la casa lui pentru bucata de noapte cât a mai rămas, iar eu încă de la terminarea filmului, fiind deja târziu, am cotit-o pe după colţul căminului şi am intrat grăbit pe uliţa care ducea acasă. Eram atât de pătruns de acţiunea filmului încât nu aveam stare, voiam neapărat să împuşc pe cineva, însă uliţa era pustie şi nici pistol nu aveam. Singurul gând care mă bântuia până la obsesie, după ce am părăsit sala, era acela de a face tot posibilul să devin şi eu cauboi sau bandit. Această dorinţă însă trebuia să rămână secretă pentru că dacă ar fi aflat tata, mi-ar fi dat el la cauboi după cap de să nu pot duce.

A doua zi mi-am văzut de treaba mea, am pornit-o de dimineaţă, cum era normal, cu vaca pe bahna satului, am priponit-o bine şi am plecat prin sat să caut informaţii despre cum poţi deveni bandit, dacă trebuie vreo şcoală sau ceva, ca să ştiu din timp şi să mă pun cu burta pe carte. Drept în centru, chiar în fața bufetului, erau adunaţi câţiva copii, iar în mijlocul lor stătea, cât era de lung, Vasâlan. Intru şi eu discret printre ei şi aproape că n-am fost surprins să aud că discutau despre filmul de aseară, iar fiecare din băieţi dorea să devină cauboi sau bandit, mai mult bandit, pentru că spuneau ei că a fi bandit e mai mare decât a fi cauboi.

Discuţia era aprinsă, aproape de nestrunit, fiecare ţinea la părerea lui şi nu ceda niciun milimetru, aşa că era greu pentru mine să aflu ceva şi să pot trage o concluzie legată de viitorul meu. La un moment dat, când lucrurile păreau de neoprit, intervine de la înălţimea lui de aproape doi metri Vasâlan. Acest Vasâlan, care era poreclit aşa deoarece pe el îl chema Vasile, lung cât o prăjină, slab şi nebărbierit, fără dinţi, cu nişte palme cât lopeţile, era cam dus cu mintea, astfel că puştanii de prin sat îl cunoşteau ca pe un cal breaz şi îşi cam băteau joc de el.

Unde îl prindeau, alergau după el strigându-i „mucea Vasâlan, mucea Vasâlan”. Acest apelativ de „mucea” provenea de la faptul că bietului om îi curgeau mai tot timpul mucii şi se scurgeau prin şanţul de sub nas, care parcă îşi lărgise albia, direct spre gură şi atunci Vasâlan, cu o tehnică proprie bine stăpânită, scotea tacticos o limbă lată cât o mistrie şi dintr-o singură trecere făcea curăţenie lună.

Bandiţii

De data asta însă Vasâlan nu mai este luat peste picior, ci dimpotrivă, este ascultat cu atenţie, pentru că toată lumea ştia că are neamuri în America şi nu ar fi de mirare că tocmai el să ştie care-i treaba cu bandiţii şi cauboii. De altfel, ăsta a şi fost motivul pentru care s-a băgat la discuţii cu grupul de băieţi. Deci, prietenul nostru Vasâlan, după ce face o trecere subtilă cu limba pe sub nas, începe a glăsui: „măi, băieţi, să ştiţi voi că cauboiul e cauboi şi banditul e bandit, nu-i acelaşi lucru, dar voi dacă sunteţi proşti n-aveţi de unde să cunoaşteţi lucrul acesta”. Apoi continuă cu „bă, cauboiul e ăla de merge cu vitele, dar are pistol, iar banditul e cel mai tare, ăla fură vitele şi e cel mai bun la tras cu pistolul, dacă eşti bandit nu ai frică de nimeni”.

Am rămas uimit de explicaţia clară şi la obiect a lui Vasâlan. Deci cauboiul e cel care merge cu vaca. Atunci pe loc m-am luminat: înseamnă că eu sunt cauboi şi nici nu ştiam. Pistol îmi mai trebuie şi gata! N-am apucat să duc gândul până la capăt că m-am dezumflat, păi ce treabă-i asta, să fii cauboi la noi în sat şi să-ţi zică lumea văcar? Nu, categoric nu mă mai interesează să fiu cauboi, vreau să fiu bandit, iar pentru asta voi merge până-n pânzele albe.

Zile în şir am lansat prin sat zvonul despre visul meu de viitor, ba chiar şi părinţilor le-am spus clar că mi-am ales meseria pentru când voi fi mare, o să fiu bandit, aşa că o să-l rog pe tata să se intereseze unde este o şcoală de bandiţi şi să mă dea acolo după ce termin generala. La început, tata nu mă luase în serios, dar când a văzut că nu-i de glumă, mi-a explicat în detaliu că bandit nu înseamnă altceva decât hoţ sau tâlhar la drumul mare.

Cu greu m-a convins pentru că nu-mi venea să cred că aşa este. Dar într-o seară liniştită, pe când stăteam gânditor şi trist, cu visurile frânte, mă ia tata deoparte şi-mi spune încet ca să nu mai audă nimeni: „dacă vrei să vezi bandiţi adevăraţi, uită-te la comuniştii de la sfat (Sfatul Popular), care ne-au furat totul din ogradă şi care m-au și bătut”. Apoi s-a îndepărtat îngândurat, nu înainte de a-mi spune că ar fi bine să tac şi să păstrez cuvintele pe care mi le-a zis numai pentru mine. Şi, uite aşa, eu, cel care am visat toată copilăria să mă fac bandit, n-am reuşit. Poate alții au avut mai mult noroc. Şi au avut, că s-a umplut lumea numai de ei.