Muzeograful Ioan Cruceanu a reușit, din nou, să încânte o audiență care a umplut la refuz sala bibliotecii G.T.Kirileanu. Timp de două ore, în cadrul “Săptămânii Naționale a Bibliotecilor”, domnul profesor a avut două momente culturale, cuprinzând pe de o parte o evocare etnofolclorică numită “De dorul satului”, precum și expoziția de gânduri ilustrate, numită “Pe prispa cu amintiri”.
Cruceanu a făcut și de data aceasta, ce a făcut întreaga viață, și anume, ne-a transpus pe cei prezenți, prin poveștile domniei sale, într-o lume de demult apusă, o lume după care tânjim, datorită farmecului personajelor ei, a firescului vieții, a armoniei dintre oameni și gândurile lor, dintre ciclul vieții și viața însăși. Profesorul Cruceanu a fost “martorul” acelei lumi, iar acum, nu numai că depune mărturie despre existența ei, ci o împarte cu noi, însetații de autentic și de adevăr. Cruceanu îi păstrează cuviincios memoria, printr-un “ritual” cultural și artistic, unic chiar și la nivel național.
Prin articolele pe care le publică, prin emisiunile tv sau prin conferințele domniei sale, acesta menține trecutul proaspăt. Oamenii, lumea satului, relația lor cu Dumnezeu, cu natura, cu animalele, precum și relațiile dintre ei, sunt redate într-un limbaj al fabulosului, un limbaj extrem de original și sincer.
Ce a înțeles Cruceanu?
Muzeograful Ioan Cruceanu este ca poetul din poveste, cel despre care se spune că s-a apucat să scrie un poem de peste o mie de versuri. Anii au trecut, iar poetul a tot revenit asupra operei sale, scurtând-o. Azi un vers, mâine un vers, apoi alte cuvinte au dispărut, și tot așa, până când a considerat că poemul e desăvârșit, cu o singură diferență față de forma inițială, și anume, că la final, acesta nu mai conținea 1000 de versuri, ci, un SINGUR cuvânt.
Nu mai știu care era cuvântul ales de poet pentru a transmite tot ce n-a reușit în miile de cuvinte inițiale, însă în cazul lui Cruceanu, din întâlnirea lui cu babele și cu moșii acestor văi ale munților, s-a produs acel miraculos, din care a reieșit cuvântul… ADEVĂR. Uimirea a fost sursa căutării profesorului Cruceanu.
A adevăratei căutări. Uimirea l-a condus pe acesta în această aventură a misterelor acelui timp de viață, de cultură și civilizație. Ceea ce face domnul profesor de ani de zile, prin acest DOR prelungit, care îi răvășește și ne răvășește sufletul, este tocmai pierderea acestui “adevăr” și a oamenilor care l-au trăit. Țăranii despre care vorbește domnul profesor au luat viața ca pe un mister. Pentru ei totul a fost miraculos, de la sămânța care devenea pom, și până la păsările care începeau să cânte la răsăritul soarelui.
Trăind mereu în uimire față de toate acestea, nu ai cum să nu crezi în Dumnezeu, în puterea și iubirea lui. Doar copiii mai au această calitate, aceea de a fi proaspăt și autentic. Se spune că în momentul în care devii incapabil să simți venerație, ai devenit neputincios. Tocmai acest lucru i-a făcut pe bunicii și străbunicii noștri să fie putincioși, și, anume, că nu i-a părăsit niciodată venerația față de Dumnezeu, în fața vieții și a naturii. Iar când ești pătruns de acest sentiment, doar simplitatea îți mai guvernează viața. Iar din această simplitate, derivă toate celelalte calități despre care ne vorbește atât de frumos muzeograful Ioan Cruceanu.
“Bocetul” domnului profesor
“Bocetul” muzeografului nostru este cauzat de dorința acestuia de a repeta acest trecut, plin de comori ale autenticului, ale bunului simț, al credinței adevărate, al iubirii locurilor în care ne-am născut, trăit și murit. Dacă prezentul nu are nimic din acest trecut, de unde ar putea avea viitorul? S-a dus! Bine că a existat. Dacă n-ar fi existat, am fi fost cu siguranță mult mai săraci. Ne-ar fi lipsit coloana vertebrală.
Măcar așa, avem o identitate, știind cine suntem. Cu siguranță am fi riscat să ne dezintegrăm ca neam, dacă nu ar fi existat acea “vână” sănătoasă a generațiilor de oameni adevărați care ne-au precedat. Dincolo de aceste influențe la care suntem supuși astăzi, undeva, există o bază solidă, provenită atât din credința oamenilor simpli, cât și din acel filon de românism, lăsat moștenire de către toți cei pentru care Ioan Cruceanu depune mărturie astăzi. Nu spun că “bocetul” domnului profesor nu are și lacrimi de bucurie în el. Cu siguranță că ele există, chiar dacă sunt amestecate cu cele de tristețe a ceea ce a fost, și nu va mai fi.
Mulțumim, domnule profesor!
Un om dornean de mare valoare.