George Timu a fost întâi de toate un om care a iubit viața, chiar dacă ea l-a încercat din greu. A iubit tot ce-i frumos şi a suferit pentru asta, a iubit aceste locuri, cu oameni minunați şi fapte pe măsura caracterului lor. Aici a văzut lumina zilei, a crescut, a muncit şi s-a format ca om. I-a plăcut să vadă mulți ani răsăritul soarelui la Constanța, dar a vrut ca ultimul apus să-l prindă în Bucovina.
În notele sale a vrut şi a reuşit totodată să redea o frântură din viaţa ţinutului câmpulungean şi a Dornelor, mai puţin descrisă până acum, în care eroii sunt, fără excepție, oameni simpli, de omenie, legați de locurile natale, isteți, harnici, întreprinzători, modeşti, altruişti, săritori la nevoie până la sacrificiul de sine, talentați. Turnați în plasma reportajului, aceşti eroi truditori se constituie într-un fel de galerie de portrete în mişcare, recuperate de autor din praful uitării adus de o societate nouă, în continuă transformare, care pare a nu pune mare preț pe valorile trecutului.
Munca sa meticuloasă, în care îmbină tratarea evenimentelor istorice cu cele din activitatea feroviară, se regăseşte în mare parte în cărțile sale. Poate, privind subiectiv – uneori prezentarea evenimentelor, viața personajelor – nu este pe cât ne-am fi dorit noi de amplă, dar e mai mult decât nimic, e o piedică pusă timpului spre a nu i se pierde orice urmă, concomitent cu dispariția fizică. Ideea principală este că trebuie să lăsăm ceva după noi întru folosința semenilor noştri contemporani şi/sau a celor ce vor veni…
George Timu a făcut din asta un ţel, pentru care a muncit şi s-a zbătut mult. I-a fost greu, iar cei din branşă o ştiu cu toții – tocmai de aceea ar trebui să ne aducem aminte mai des de el şi de alții asemneni lui. Pe mine unul – George Timu, prin exemplul şi felul său de a fi, m-a îndemnat să scriu prima mea carte şi tot el mi-a dat primele documente şi sfaturi. Nu îmi place să vorbesc despre George Timu la trecut, aşa că mai bine vă dezvălui gândurile sale din ultima carte pe care a scris-o, însă pe care nu a reuşit să o publice:
„După afirmaţiile mai multor condeieri, timpul este cel mai temut duşman al omului, iar amintirile ne dau curaj ca să aşternem pe hârtie evenimente sau date petrecute, pe parcursul unei vieţi, cu speranţa că vor rămâne documente pentru posteritate. Dacă viaţa vine şi se duce asemenea acelor unui ceasornic, să fim conştienţi de faptul că nimeni nu moşteneşte pământul. Poate de aceea ceasul a devenit o parte din preocupările mele, încă din copilărie şi îi voi dedica toată atenţia până la sfârşitul zilelor (… când îmi va sta mie ceasul…). Acum, în cea de a doua parte a vieţii, am început să scriu cu o deosebită plăcere despre viaţa feroviarilor din Ţara de Sus, trecând de la reportajul de presă, la cartea scrisă, deoarece ea se poate constitui ca un mesaj de admiraţie a acelora care s-au evidenţiat în activitatea profesională sau cea obştească. Amintirile mele în acest sens, când le răscolesc, se sfârşesc cu un oftat adânc şi un gând de recunoştinţă faţă de acei oameni care, la vremea respectivă, mi-au fost mentori în această complicată şi plină de răspundere meserie.”
„În viaţa unui om sunt stări de fapt şi stări sufleteşti, de aceea am hotărât la timpul respectiv ca, în paralel cu calitatea de feroviar, să o îmbrăţişez şi pe cea de jurnalist. Acest lucru mi-a oferit posibilitatea să înţeleg pe deplin şi principial bucuria, satisfacţia, riscul şi eşecul din viaţa unui om şi să scriu în mod corect despre viaţa mea şi a lor, indiferent de sectorul de activitate. Am avut tăria şi o mai am, de a ierta pe toţi acei care nu au înţeles rolul lucrătorului din presă, fie el voluntar sau angajat. Subiectele din presă şi cărţile pe care le-am scris, în majoritatea lor – au fost despre colegi de muncă ce s-au evidenţiat în mod deosebit, ca adevăraţi bucovineni. Totul a trecut aşa, de parcă nu a fost niciodată, iar amintirile mele şi ale altora, despre oameni şi locuri se pierd încet, încet şi ele, odată cu trecerea timpului.
Nu pot să închei aceste rânduri fără a adresa cele mai sincere mulţumiri tuturor acelora care au înţeles strădania mea, care m-au susținut şi încurajat; colegilor mei jurnalişti sau de breaslă scriitoricească, care m-au acceptat aşa cum sunt, cu bune şi rele. Un gând plin de recunoştinţă adresez foştilor colegi de serviciu, ce fiind în „vacanţa mare” (la pensie), au găsit timpul necesar de a mă ajuta şi a-mi oferi crâmpeie din viața şi amintirile lor. Îmi cer iertare față de cei dragi mie, pe care poate, i-am supărat cu sau fără voia mea şi cărora, de multe ori nu le-am oferit destulă dragoste şi atenție, fiind cufundat în gânduri.
În viața asta nu am vrut decât să pun o pietricică la zidirea începută de bătrâni, atât cât am putut eu, prin puterile mele şi cu ajutorul lui Dumnezeu. Dacă am reuşit sau nu, timpul, urmaşii, cititorii şi prietenii mei o mai pot spune…” (postfață la cartea „La drum cu „Maşina timpului” printre feroviarii Ţării de Sus” – 2014, rămasă nepublicată…).
George Timu va trăi de acum prin amintirile nostre şi mai ales prin cărțile sale. Citiți-le! Adio, domnule George Timu!
Sindicatul Liniei L6 CFR Vatra Dornei
Preşedinte – Paul Braşcanu
Dumnezeu să-l odihnească!