„Ai grijă cum pășești, pentru că s-ar putea să calci pe visurile mele!”. Versul poetului Yeats ar trebui scris la intrarea în fiecare școală, astfel încât profesorii să fie extrem de vigilenți cu ceea ce le iese pe gură sau din pix. Frica rămâne și astăzi ceea ce se „predă” cu adevărat la standarde înalte în România. Palmele mele tremurânde din anii școlii încă le mai simt. O parte a cuconetului îmi adulmeca frica, precum lupii sângele. Atât de puternic m-au marcat, încât aș putea scoate un ghid de supraviețuire școlară. Nu sunt un fatalist, însă orice reformă va eșua până când fiecare dascăl nu-și face propria reformă interioară. Sau măcar până când orice om care ajunge în fața unor copii nu înțelege că îi poate marca pentru tot restul vieții.
Și asta deoarece un tânăr asupra căruia se fac presiuni, în special pentru rezultate, de fiecare dată când va fi pus în fața unui probe de orice fel va întâmpina dificultăți. Fără încredere, și cu stimă de sine scăzută, cum să reușești? Iar dacă declanșăm și auto-învinovățirea, avem o rețetă sigură de boală. Cultura fricii, precum și cultivarea „iminentului eșec”, fac ca emoțiile să-și pună amprenta asupra sănătății. Profesorii (chiar și unii părinți) marcați de o ambiție extrem de puternică exagerează minusurile („Sunteți puturoși și dezinteresați”), diminuând calitățile copiilor. Specialiștii atrag atenția asupra faptului că „accentul pus pe lipsuri stimulează cortexul prefrontal drept, generând sentimente de anxietate și defensivă”.
Iar odată instalată o atitudine defensivă, ea creează mai degrabă demotivare decât motivare, „stopând procesul de autoperfecționare și șansele de schimbare”. Educatorii trebuie să aibă așteptări de la elevii lor, iar aceștia au nevoie și de disciplină, și de rigurozitate, de un ritm de muncă susținut și da, chiar și de presiune, dar venită dintr-un „acord fin”, setând o limită sănătoasă. O limită cu cât mai multă inspirație și cât mai puțin „dresaj”, mai ales că nu toți copiii cunosc gloria școlară. Însă în viață câștigători vor fi toți cei care au fost susținuți, încurajați, respectați și iubiți.
Atât cei de nota 10, cât și cei de 5, deoarece și aceștia din urmă vor avea locul lor în lume. Totul e să le cultivi prețuirea de sine, dorința de a cunoaște și de a învăța (nu doar pentru note), dar mai ales de a avea curajul alegerii, după ce în prealabil i-ai încurajat și i-ai ajutat să-și găsească chemarea. Pentru că da, în această perioadă a vieții descoperă cine sunt, dar mai ales cine vor să fie.
Sintagma „analfabet psihologic” poate părea dură, însă cei din fața clasei care încă mai folosesc jignirile și amenințările sunt oameni lipsiți de inteligență emoțională și de empatie. Iar dacă ne confruntăm cu o adevărată epidemie în privința apatiei din timpul orelor, să nu ne mire, de vreme ce motivația și entuziasmul sunt de-a dreptul anchilozate. Închei cu ceea ce spunea o mare doamnă a învățământului românesc, în privința adevăratei noastre probleme: „Nu lipsa bazei materiale ne-a adus aici, ci faptul că cei mari din fața clasei nu-i respectă pe cei mici din bănci”.
Și așa și este, mulți uitând că sunt în fața clasei pentru că cei mici sunt în bănci, și nu invers. Din păcate, nici frisoanele produse de abandonul școlar, nici faptul că din cauza natalității scăzute încep să dispară clase, iar în curând școli, nu fac ca mulți dintre profesori să-și schimbe comportamentul și nici metodele de predare. Închei cu cuvintele rostite de Maica Tereza: „Văd fața lui Hristos ascunsă în spatele unei fețe nefericite!”. Tocmai de aceea, fiecare dascăl ar trebui să se întrebe la finalul zilei: „Ce-am sădit în sufletele și mințile elevilor mei astăzi?”.
Domnule profesor, sunt un fost vecin, de mai la deal de casa unde ați crescut. Am jucat fotbal pentru Minerul Vatra Dornei de la vârsta de 17 ani. În România copiii nu au viitor și spun asta pentru că de la 20 de ani trăiesc în diaspora de care se leagă toți corupții. Nu pot copiii să învețe atât timp cât avem probleme la nivel de Minister și de Guvern. Cât timp nu scăpăm de corupție nu avem ce să facem.