Știrile zilei de17 februarie 2025

FOTO. Schitul Sunători, pași prin istoria locurilor, în zi de mare praznic

Bazată mai mult pe legende, satele comunei Dorna de odinioară au o istorie uitată, despre care nu se prea vorbește, cu toate că în vremea în care au făcut parte din Domeniile Regale au beneficiat de o bună promovare, inclusiv fotografică. Localitățile de pe Valea Bistriței, pomenite în treacăt și de domnitorul Dimitrie Cantemir, sunt foste moșii răzeșești, ce se înfiripă după anul 1700, având drept proprietari trecuți prin hrisoave, neamuri de mazili și răzeși ai Ocolului Câmpulung Moldovenesc.

După cum ne arată Serafim Ionescu, în Dicționarul Geografic al Județului Suceava, tipărit la București în anul 1894, satul Sunători, numit și Sârghieni, era situat pe moșia răzeșească și în comuna Dorna, din Regatul României. Împrăștiat pe țărmul drept al Bistriței și poalele Muntelui Palmeș, este străbătut de pârâul de la care și-a luat numele și număra pe atunci 25 de case, în care trăiau 23 de capi de familie sau 73 de suflete, din care 40 de bărbați și 33 de femei, contribuabili fiind numai 27. Vatra satului propriu-zis nu exista, satul fiind risipit pe valea cu pricina.

Biserica din cătunul Ortoaia și școlile de băieți și fete din Gura Negrii serveau și acestui sat. Un singur drum principal, în lungime de 2 kilometri, ducea spre Cheile Zugrenilor. Locuitorii erau buni gospodari, ocupându-se cu plutăritul, exploatarea pădurilor, creșterea vitelor și a oilor. Localitatea Sunători de astăzi este un mic sat ce aparține de comuna Dorna Arini. În trecut satul era cunoscut și sub denumirea de Sunătorul, după zgomotul produs numai în zilele cu furtună, de pădurea mare și deasă și de apele învolburate ale pârâului cu același nume.

„Dorna, comună rurală situată în partea nord-vestică a Plasei Muntele, se mărginește la est cu comuna Broșteni, despărțindu-se prin munții Călugărului, Bogolinului, Pietrosul, Ciungii, Prislopul, Gruiul, Obcina Șandrului, Bâda și Obcioara; la sud, cu Șaru Dornei, despărțită prin râul Vâlcele și muntele Ursului; la vest și nord, cu Bucovina, despărțită prin hotarul pârâul Neagra Șarului și Bistrița. Se compune din Gura Negrei, Cozănești, Ortoaia, Rusca, Sunători, Zugreni și Dârmoxa, cu reședința în Cozănești. Numele Dorna este slav, însemnând sus, și și-l trage de la orășelul Dorna din Bucovina, cu care mai înainte de 1777 forma o comună. Mai înainte de răpirea Bucovinei, toate satele ce țin de comuna Dorna formau o singură comună cu Dorna Bucovineană, târgușor în care se afla și reședința comunei. Tot teritoriul era o singură răzeșie, dată de Ștefan Vodă cel Mare.

La 1776, din vechea Dornă se înființează două comune, Dorna Vatra, dincolo, și Dorna Gura Negri, dincoace. Mai târziu, înmulțindu-se locuitorii, prin dezlipire se formează comuna Șaru Dornei, din care nu sunt decât câteva zeci de ani de când se desfăcu comuna Neagra Șarului. Astfel, pe vechea răzeșie sunt acum patru comune mari. Dorna Vatra și ale noastre Dorna, Șaru și Neagra, a căror populație a sporit mult prin refugierea aici a multor români din Ardeal și Bucovina”.

Aflăm că, la 13 februarie 1749, o samă de săteni din Dorna, pe numele lor Costantin Ștefănel, Vasile Candre, Lupul Mălăeș, Nechita Nesutuș și Necolai Ursachi, dau mărturie sub pecetea Câmpulungului, leat 7249, că „la mâna Gherghițenilor pentru muntele Păltiniș și dealul Omului și cel dintre Negre, față de mănăstirea Slatina și Valea Neagră Săcuiască ca să se știe că aceste locuri sunt domnești și în trecută vreme le stăpâneau ungurii și se făceau multe pricini și morți de om”.

Face mărturie și Vasile Bașotă, medelnicer, că știe de când a fost Vornic. Tot așa și un Dumitrașco, medelnicer. La 6 august 1800, Măria Sa Constantin Alexandru Ipsilant Voevod, dă „Hrisovul pre-înălțat Domnului Nostru, de danie prea-iubit fiului Înălțimii Sale, luminatului beizade Alexandru Ipsilant, pe trei moșii, ce-au fost domnești, la Ținutul Sucevei, alăture una lângă alta, anume Dorna, Șarul și Păltinișul, la marginea Țării Moldovei, la hotar cu Transilvania și cu Bucovina Nemțească”.

„Aflat-am că la Ținutul Sucevei este o moșie domnească din cele vechi și drepte hotare domnești, nedată nimănui până acum, care este alături cu hotarul țării ungurești și al Bucovinei; pe care moșie se află și oameni locuitori, adică trei sate, anume Dorna, Șarul și Păltiniș. Deci această moșie, cu tot hotarul cât este domnesc și nedat nimănui de alți luminați domni, cu toți munții ce se află pe dânsa, cu locuri de fânațe, de țarini, cu locuri de mutări pentru pășunatul oilor, cu vaduri de mori și de chiuă de sucmani și de hiristăia, cu tot venitul din tot locul, de pe care să ia vechilul Luminării Sale tot venitul, din tot locul, după obiceiul pământului și după ponturile ce sunt în visterie cu pecete gospod.

Martori: fiii Alexandru, Dimitrie, Gheorghie, Necolai și boierii Costandin Balș Vel Logofăt de Țara de Jos, Iancul Razul Vel Logofăt de Țara de Sus, Teodorașco Balș Vel Vornic de Țara de Jos, Manolachi Conache biv Vel Vornic de Țara de Jos, epistat Vornicii de aprozi, Vasili Costache Vel Vornic de Țara de Jos, Costandin Paladi Vel Vornic de Țara de Sus, Dimitri Ralet Vel Vornic de Țara de Sus, Sandul Sturza Hatman și pârcălab Sucevschii, Iordache Rosăt Vel Vistier, Costache Caragea Vel Postelnic, Grigoraș Caliiarhi Vel Cămăraș, Iancul Negre Vel Agă, Costache Manu Vel Spătar, Iordache Milo Vel Ban, Teodorache Văcărescu Vel Comis, Petrache Ritoridi Vel Căminar, Toadir Jora Vel Paharnic, Dimitrie Jora Vel Sărdar, Constantin Cantacuzino Vel Stolnic. Scrie Șărban Botescu biv Vel Sulger”.

La 15 noiembrie 1800, oamenii Dornei înșiră hotarele acestei moșii „din Prislop și drept prin Ciungi și în Cracul Sunătoriului și de acolo în Dealul Călugărului și de acolo în Buza Bagolicului și drept în apa Bistriței, drept Gura Colbului”. Cei ai sulgerului Toma Balș „care au ținut în cumpărătura de la dumnealui acel munte cu anul” arată alte semne: „pe la gura Părăului Rău și bâtca Palmeșului”.

Chiril, arhimandritul Slatinei, este chemat apoi pentru Grențieș și arată un act de la 9 iulie 1795, întărit de ispravnicul Sucevei, Spătarul Dumitrachi Ghica, cu hotarele: „Glodul Omului și în vârful dealului dintre Negre și pogoară la vale, prin bâtca cu Dărmocsa, în buza dealului Bratului”. Să ne amintim că, legat de acest areal și de exploatarea lemnului, au apărut în perioada anilor 1890-1900 planuri de construcție pentru o linie ferată amplasată pe Valea Bistriței, care să lege orașul Vatra Dornei de Piatra Neamț, atunci când s-a dovedit rentabilitatea acestui tip de transport legat de prețul de cost, cantitatea transportată, durată și ritmicitate, în detrimentul plutăritului și cărăușiei clasice.

Datorită războiului, în cursul anului 1915, armatele austro-ungare și cele germane au găsit soluții și resursele necesare pentru a începe construcția unei căi ferate militare cu ecartament de 600 mm, din Vatra Dornei la Broșteni. Construcția liniei a avut un scop strategic: deplasarea rapidă a trupelor și a unor baterii de artilerie în vederea contracarării atacurilor rusești, de evacuare a răniților, dar și aprovizionare a trupelor cu mărfuri, multe cantități fiind procurate din Regat.

De la Vatra Dornei, linia CF Militară pleca dintr-un depou amenajat pe locul unde acum se află blocurile ANL, IMR și CFR din strada Schitului, în apropiere de fabrica de cherestea P.C. Goetz de pe Chilia, unde era amenajat un mic triaj pentru transbordarea mărfurilor, trecea râul Dorna pe un pod din lemn, continuându-și calea pe fostul amplasament al fabricii Foresta îndreptându-se apoi spre Gheorghițeni, Chiril, Cojoci și Crucea, pe un traseu aflat pe marginea șoselei și firul râului Bistrița, așadar ea trecea și pe la gura de vărsare a pârâului Sunători.

Pentru a fi depășite Cheile Bistriței, acestea au fost străpunse printr-un tunel realizat de Compania Tunele 5/24 Austriacă, pe locul unde ulterior s-a construit Barajul Zugreni și a fost amenajat canalul pentru trecerea plutelor. Până la terminarea tunelului, pentru transportul materialelor peste munte a fost construit un funicular între satele Sunători și Lunga, peste culmea Pietrosului, la cota 1700 de metri, de către militarii din armata austro-ungară, respectiv Betriebskompanie 5/7.

După război, continuarea proiectului și construcția liniei ferate până la Bicaz a fost sistată, iar visul locuitorilor de pe Valea Bistriței de a avea o cale ferată între Vatra Dornei și Piatra Neamț s-a spulberat. La data de 1 septembrie 1947, la Școala Primară Sunători/Dorna era transferat învățătorul Radu Gheorghe, din Benia/Moldova Sulița. În anul 1949, doamna Niculiță Valeria este numită directoare la Școala Elementară din Sunători/Dorna.

Acestea au fost câteva repere istorice scoase din negura uitării. Istoria de azi se scrie prin noi înșine, de aceea suntem responsabili de ceea ce se va spune și consemna mâine.

Istoricul Așezământului Monahal Sunători

În vara anului 2021 apărea în presă știrea că omul de afaceri Gigi Becali ar fi cumpărat o pensiune și o bisericuță într-o zonă superbă din Bucovina. Era vorba de proprietăți care aparținuseră unui sucevean, Dumitru Ciobanu, pe care acesta le-a edificat în satul Sunători, comuna Dorna Arini, în urmă cu aproximativ 15 ani. Tranzacția s-ar fi realizat la prețul de aproximativ 180.000 de euro, la dorința omului de afaceri. Se știa că nu este pentru prima dată când Gigi Becali se implica în diferite acțiuni în regiunea Bucovinei. Patronul clubului de fotbal FCSB a acordat sprijin și în anul 2006 unor familii ce au rămas fără un acoperiș deasupra capului din cauza inundațiilor.

Totodată, afaceristul a ajutat financiar mai multe persoane nevoiașe și o serie de biserici din județ, cea mai mare sumă, de 300.000 de lei, fiind donată pentru continuarea lucrărilor la Catedrala Nașterea Domnului. Gigi Becali a fost receptiv la sfatul unor persoane foarte bine intenționate și, după ce ar fi văzut imagini pe internet cu proprietatea, s-a arătat extrem de impresionat nu de pensiune, care are 24 de locuri împărțite în șapte camere de 2 și respectiv 3 stele sau de frumoasa priveliște către vârful Munților Giumalău și Rarău, ori de iazul din zonă, ci de vecinătatea cu mica bisericuță, ce aparține Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților de la sfințirea ei.

După achiziția proprietății respective, acesta a făcut un gest creștinesc și a permis ca în imobil să fie găzduite cele două măicuțe, Stavrofora Magdalena și Monahia Serafima, care, din încredințarea Înalt Preasfințitului Părinte Calinic, au primit-o în grijă. Așa a luat ființă Schitul Sunători, unde, în frumoasa și cocheta biserică de sub munte, sunt oficiate slujbe duminica și la sărbătorile religioase. Pisania de pe peretele bisericii ne transmite următoarele repere temporale:

„Act de sfințire si pecetluire a donației întregului așezământ cu teren aferent din Parohia Ortoaia din ziua de 14 august 2016. În numele Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh! Cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului și împreună cu lucrarea Sfântului Duh s-a săvârșit sfințirea acestei Sfinte Biserici cu hramul tuturor Sfinților Români și Sfântul Ioan Iacob Hozevitul de către Înalt Preasfințitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților împreună cu un sobor de preoți și diaconi și participarea mai multor credincioși.

S-a ridicat această biserică între anii 2002-2016, de familia Ciobanu Dumitru și Lucia, ctitorii principali, împreună cu cei cinci copii ai lor. Ctitorii acestui locaș închină această sfântă lucrare Preasfintei Treimi, Maicii Domnului, tuturor Sfinților Români și Cuviosului Ioan Iacob. Spre pomenirea eroilor martiri ai neamului nostru din războaie, lagăre și închisori și de la Revoluția din 1989, pomenind și pe mucenicii de curând mutați prin mucenicie din toate popoarele și spre pomenirea lor și a tuturor celor adormiți. Pomenește-i, Doamne, pe ctitorii și binefăcătorii acestui Sfânt locaș”.

Hramul Bisericii

Cuvântul hram vine din limba slavonă și înseamnă casă, o casă excepțională în care locuiește Dumnezeu cu aleșii Săi. Se pare că numele acesta l-a dat Patriarhul Iacob, care fugind de mânia fratelui său Naum, s-a culcat într-o câmpie, cu capul pe o piatră, și a avut un vis minunat. A văzut o scară ce unea cerul cu pământul, pe care urcau și coborau îngerii Domnului. Trezindu-se din vis, Iacob a grăit: „locul acesta este casa lui Dumnezeu și poarta cerului” și a uns piatra cu untdelemn sfințit și l-a numit pe evreiește Bethel sau casa lui Dumnezeu. Hramul împlinește același rol în viața bisericii ca și îngerul păzitor în viața particulară a credincioșilor.

El este paznicul bisericii, este primul care se îngrijește de soarta ei. El veghează neîncetat pentru trăinicia bisericii în istorie, căci aceasta este mireasa lui Hristos. Hramul constituie numele oficial al oricărui locaș de cult, fiindcă el este stabilit chiar de la alegerea locului în care urmează a fi construit și este anunțat oficial de către ierarh la celebrarea sfințirii edificiului. După cum am văzut în pisanie, cele două hramuri ale bisericii sunt hramul tuturor Sfinților Români și Sfântul Ioan Iacob Hozevitul.

Duminica Sfinților Români este o zi de cinstire a tuturor sfinților care au trăit sau au petrecut o vreme pe pământul românesc actual, știuți și neștiuți. Este prăznuită în Biserica Ortodoxă Română începând din 1992 în a doua duminică după Rusalii, după Duminica Tuturor Sfinților. Este o sărbătoare schimbătoare, depinzând de data Sfintelor Paști. Pe 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea mai multor sfinți români. A hotărât mai întâi că „de acum și până la sfârșitul veacurilor, în întreaga Biserică Ortodoxă Română, să se numere cu sfinții și să se cinstească după pravilă cu slujbă specială și cu acatist toți sfinții din neamul românesc, știuți și neștiuți, pentru a căror cinstire se instituie Duminica Sfinților Români, care va fi așezată în calendarul Bisericii noastre, în fiecare an, a doua duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, arătându-se prin aceasta lucrarea Sfântului Duh în Biserica noastră de-a lungul veacurilor”.

Sfinții au fost și sunt eroi ai Duhului Sfânt în viața pământească pe care o înfrumusețează și o întăresc luptând contra răului de tot felul. Ei sunt vitejii Bisericii pe care o slujesc, o împodobesc și o înalță prin gânduri, cuvinte și fapte de credință, de dreptate, de bunătate, de dragoste, de curățenie, de răbdare, de smerenie, de veghe și luptă continuă pentru desăvârșire. Sfinții unui popor sunt dovada cea mai înaltă a credinței vii, neschimbate, lucrătoare, aducătoare de roade a unui neam. Unii din acești sfinți, cei mai cunoscuți, sunt pomeniți aparte peste an.

Pe lângă ei însă avem o mulțime uriașă de sfinți care au rămas ascunși vederii omului, dar nu și lui Dumnezeu. Pentru Duminica Sfinților Români există o icoană specială în care sunt zugrăviți toți sfinții români și viețuitori de pe pământul românesc canonizați de Biserica Ortodoxă Română și o rânduială specială de slujbă, ca pentru orice sărbătoare. Sfinții români sunt dovada incontestabilă a continuității noastre pe aceste locuri, de la formarea poporului român și până în prezent. Ei au fost și rămân în continuare o călăuză pentru viața noastră și pentru neamul nostru.

Sfântul Ioan Iacob cel Nou de la Hozeva, născut în Horodiștea, Botoșani, pe 23 iulie 1913, și decedat pe 5 august 1960, pe numele său de mirean Ilie Iacob, a fost fiul lui Maxim și al Ecaterinei, așa cum a fost trecut în registrele bisericii din Păltiniș la botez și a fost singur la părinți. A rămas orfan de mic de amândoi părinții și a fost crescut de o bunică. A urmat primii ani de școală în satul natal, apoi gimnaziul la Lipcani și liceul la Cozmeni, Cernăuți. A intrat în Mănăstirea Neamț și la 8 aprilie 1936, noul stareț, arhimandritul Valerie Moglan, l-a tuns în monahism, primind potrivit pravilei călugărești, un nou nume, cel de Ioan. Naș și părinte duhovnicesc i-a fost ieromonahul Ioachim Spătarul, egumenul schitului Pocrov, unul din cunoscuții călugări moldoveni cu viață îmbunătățită.

Dorind viață ascetică, monahul Ioan a plecat în Țara Sfântă, unde a trăit doi ani într-o peșteră din pustia Iordanului, apoi opt ani în lavra Sfântul Sava de pe Valea Chedronului. Având bune cunoștințe medicale, îngrijea călugării bolnavi, fiind în același timp bibliotecar și ghid. În anul 1947 este hirotonit preot în Biserica Sfântului Mormânt și este numit egumen la Schitul românesc cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul din Valea Iordanului, pe care l-a condus până în anul 1952. În noiembrie 1952, cuviosul Ioan Iacob Hozevitul, împreună cu ucenicul său Ioanichie, au intrat în obștea Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din Pustiul Hozevei. În vara următoare se retrage într-o peșteră, numită Chilia Sfânta Ana, ce ținea de Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul.

Aici și-a petrecut ultimii ani, ducând o viață foarte aspră. El mânca numai posmagi sau pâine cu apă, ce le aducea fratele Constantin, care era brutarul Patriarhiei din Ierusalim. Sfântul Ioan Iacob Hozevitul a trecut la Domnul pe 5 august 1960, la vârsta de 47 de ani. A fost înmormântat de Amfilohie, egumenul Mănăstirii Sfântul Gheorghe, în peștera care îl găzduise în ultimii ani de viață. Sfântul Ioan Iacob este unul dintre cei mai recenți sfinți din Biserica Ortodoxă Română, cu metania din Mănăstirea Neamț, care s-a nevoit 24 de ani în Țara Sfântă, atât pe Valea Iordanului, cât și în pustiul Hozeva, constituindu-se într-un model veritabil de viețuire în Hristos în era contemporană.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfințenia vieții Cuviosului Ioan Iacob și văzând cinstitele sale moaște, l-a rânduit ca pildă vie de credință și de viețuire creștinească și l-a trecut în rândul sfinților, la data de 20-21 iunie 1992, sub numele de Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, fixându-i-se zi de prăznuire pe 5 august, data mutării lui la cele veșnice. Frumusețea Bisericii Sunători, frumusețea și liniștea locurilor și povestea acestui neam românesc ce s-a perpetuat pe aceste meleaguri am dori să pătrundă duhovnicește în inimile și sufletele monahilor și monahiilor ce vor viețui de-a lungul timpului în acest lăcaș binecuvântat de Maica Domnului, pentru a ne putea lumina și a aprinde scânteia divină în sufletele păcătoase ce vor dori să vină aici pentru a-și ușura desaga grea cu păcate pe care o ducem fiecare dintre noi.

Dorim ca acești viețuitori, umbre tăcute de îngeri, să țină vie și nealterată calea cea dreaptă a credinței noastre strămoșești pentru a ne ajuta ca împreună să putem năzui a deschide ușa spre mântuire. Maica Domnului, Sfinții români și Sfântul Ioan Iacob să le fie călăuză viețuitorilor acestor meleaguri binecuvântate de Dumnezeu și întregului neam românesc. Cu acest prilej al hramului, moment de sărbătoare și bucurie revărsată din darul ocrotitorului acestui sfânt locaș, mulțumim Bunului Dumnezeu pentru că ne ajută în tot ceasul să împlinim misiunea la care suntem chemați.

Mulțumim de asemenea binefăcătorilor și celor care ne conduc, care au sprijinit realizările noastre de până acum, și nu în ultimul rând mulțumim tuturor celor care trec pragul bisericii și participă la slujbe, unde își găsesc alinarea sufletească și trupească, fiecare după credința lor.

1 comentariu publicat:

  1. Andriescu Cornelia

    Buna ziua, Doamne ajută.
    De curând am fost in vizita la dvs la schit, mai exact in sâmbăta dinaintea Adormirii Maicii Domnului la Sf maslu iar apoi, duminuca la Sf Liturghie.
    A fost dumnezeiesc de frumos, am mancat si colivioara, mai ceva decât un tort si un strop de cafeluta calda servita cu dragoste de Maica Stareta, Aici m am „indragostit” iremediabil si de Rares…..
    Am dori sa mai revenim, ne puteti spune dacă putem poposi cateva zile la dvs, daxa aveti camere si pt o singură persoana, cat costa si daca putem servi contra cost si masa la teapeza la dvs.
    Cu deosebita stima si pretuire Cornelia Andriescu din Iasi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *