Astăzi, pe 26 iunie, după Sfânta Liturghie, Protosinghelul Nectarie, egumenul Schitului Sfântul Nectarie de pe Bârnărel, împreună cu soborul de preoți, au săvârșit o slujbă de pomenire pentru Schimonahul Serafim, pe numele său de botez Dragoș Ungureanu, trecut la Domnul la data de 26 iunie 2018.
Părintele Nectarie și credincioșii au mers la mormântul acestuia, unde au săvârșit o slujbă de pomenire. Alături de obștea monahală au fost prezenți cunoscuți și prieteni, care au păstrat un moment de reculegere și s-au rugat pentru sufletul lui. Schimonahul Serafim, născut pe 23 ianuarie 1939, a fost un cuvios viețuitor și truditor al acestui așezământ, încă de la începuturile sale.
De mic a fost crescut în spiritul credinței strămoșești și a avut un respect deosebit pentru valorile creștine. A lucrat ca șofer aproape toată viața sa și a fost bun prieten cu ctitorul Ion Odochian. La ceva timp după pensionare, în primăvara anului 2006, cei doi amici poartă câteva discuții pe teme spirituale și se hotărăsc să se călugărească, ba chiar să ridice cu mâinile lor o mănăstire pe pământul celui din urmă, în vârful Dealului Bârnărel. Ion Odochian comunică hotărârea sa familiei și face un precontract cu reprezentanții Mănăstirii Acoperământul Maicii Domnului din Dorna Arini pentru a le dona 50.000 de metri pătrați de teren, locul unde intenționa a construi mănăstirea.
Din păcate el moare la scurt timp după aceasta. Dragoș Ungureanu a dorit însă să ducă la îndeplinire visul prietenului său și legământul făcut cu acesta și cu Dumnezeu. A lăsat în urmă familia, soția și fiica și a încercat să se adapteze treptat vieții ascetice. A viețuit pe lângă mai multe obști monahale unde și-a căutat liniștea și rostul în viață. A oferit ajutorul său la Recea, a trăit pe lângă părintele Serafim Măciucă, la Mănăstirea Negraia, apoi la Schitul Rarău, de unde a plecat la Prislop. Aici a îmbrățișat călugăria și fost tuns în monahism la data de 25 martie 2009, la Mănăstirea „Schimbarea la Față” din Pasul Prislop. Se va întoarce la Vatra Dornei în anul 2011, împreună cu părintele Andrei Jilcu, cu gândul de a duce la îndeplinire dorința defunctului său prieten, Ion Odochian. După ce au stat un timp la așezământul monahal de la Gheorghițeni, cei doi, împreună cu mai mulți credincioși, încep lucrările de construcție la Schitul Sfântul Nectarie de pe Bârnărel.
„Am venit în singurătatea acestui munte doar pentru dragostea lui Hristos. Dacă îi pui lui Dumnezeu în palme viața ta, ești ca îngerii. Sper să îmi închei viața aici”, spunea monahul Serafim.
A pus mult suflet în zidirea acestui așezământ monahal, a donat lună de lună, toate veniturile sale, pentru a acoperi din cheltuieli, a trecut prin multe încercări, prin momente dificile și de grea singurătate, mai ales în perioada anilor 2015-2016, dar nu a șovăit și nu a abandonat această luptă. A fost o fire sensibilă și atentă, un om care a înțeles glasul pădurii și tăcerea muntelui prin povestea izvoarelor sale, a respectat și a pomenit mereu jertfa eroilor care și-au pierdut viața în luptă.
Cu modestie și sfială și-a ascuns latura tainică și grea a vieții de monah și și-a dedicat timpul muncii și rugăciunii, ca unul din cei puțini care au avut șansa să fie atinși de o aripă de înger, căci monah deplin este cel ce are numai cele ale lui Dumnezeu în toată vremea și în tot locul și în tot lucrul. Cred că puțini sunt cei care se vor ridica, coborându-se în modestie și ascultare, la nivelul său spiritual, deoarece a fost omul simplu care a disecat o secundă din trecerea timpului și a avut o relație specială cu noi și cu Dumnezeu, care ne-a deschis nouă ochii pentru a putea zări dincolo de deșertăciunea prezentului, pentru a crede, a gândi și a visa frumos.
Chiar dacă a fost greu încercat de boală în ultimii ani ai vieții sale pământești, nu s-a plâns de asta. În momentul în care starea sa de sănătate era deteriorată destul de grav, egumenul Schitului Sfântul Nectarie, părintele Spiridon Brumă, l-a luat sub ocrotire la schit spre a fi mai atent îngrijit de către diaconul Serapion, până în ultima clipă a vieții sale. Schimonahul a dorit să nu fie o povară pentru nimeni și a încercat să își ascundă tristețea, durerea și neputința prin vorbe de duh și fapte bune.
Cu ajutorul lor a reușit să umple din golul lăsat în inimile celor pe care i-a îndrumat spre nemurire, care poate nu l-au înțeles pe deplin când mai era printre noi. În vara anului 2018 s-a mutat la cele veșnice și a fost înmormântat în apropierea schitului și a liniei de tranșee, alături de eroii necunoscuți pe care i-a pomenit mereu în rugăciunile sale.
Dumnezeu să îl aibă în paza sa veșnică, de-a dreapta Sa pentru totdeauna!
Lasă un răspuns