Sintagma „supă cosmică” mi-a rămas în minte ca urmare a unui documentar fabulos despre originile universului. În momentele mele de meditație mă gândesc adesea că în devenirea noastră ca ființe umane adunăm mii de elemente psihologice, transformându-le nu într-o supă, ci chiar un „borș psihologic” greu de definit. E un amestec de emoții, sentimente și gânduri ce vin din trecutul nostru, încă din fragedă copilărie. Primele impresii lasă în mintea și sufletul nostru un ecou care răsună de-a lungul vieții. Construim astfel tipare comportamentale a căror cauză nu o bănuim.
Așa-numita „minte inconștientă” ne face să reacționăm de cele mai multe ori ca niște automate, ca rezultat al tiparelor puternic ancorate în noi. Părintele psihanalizei concluziona pe finalul vieții că omul e incurabil, că îi este inaccesibilă fericirea, că cel mult există speranță de ajustare, dar nu de vindecare. Situându-ne permanent într-un ciclon de probleme, atunci când rezolvăm una, apare alta. La orice „buton” care ni se apasă, reacționăm instantaneu, din cauza asocierilor pe care mintea le face, conectându-ne la o situație din trecut în care am fost jigniți, umiliți, răniți.
Experiențele trecute nu ne dau răgazul să tragem aer în piept, să gândim, să judecăm, să medităm. Nu este o scuză, însă aducând puțină luciditate în ce se întâmplă cu adevărat în relațiile noastre cu ceilalți, vom avea mai puțin de suferit, iar ca urmare, pot apărea iertarea, empatia, compasiunea. Relațiile pot apărea uneori total nebune, nefirești, cu situații scăpate de sub control, adevărate drame pe care ni le putem provoca chiar nouă înșine, nu doar celorlalți, și asta pentru că nu conștientizăm tiparele de funcționare care stau la baza reacțiilor noastre. Iertarea personală, ca și a celorlalți, devine o modalitate de calmare a tensiunii interioare.
De aici și starea de bine atunci când ne împăcăm cu cineva, când iertăm, sau când suntem iertați. Necazul e că o luăm de la capăt, iar la scurt timp creăm aceleași situații, lăsându-ne în voia tiparelor inconștiente, toxice. Este nevoie de foarte multă inteligență pentru a dibui acest mecanism pervers, căruia îi suntem prizonieri. Acea inteligență care duce spre meditație, pentru a crea o distanță între problemă și noi, spre o fină observare a impulsivității noastre. Astfel, „butonul” inconfortabil apăsat n-o să mai declanșeze mintea inconștientă, ci mintea conștientă. Altă cale nu există.
Să avem puterea să ne recunoaștem și să ne asumăm propria psihologie confuză, pentru a nu ne mai lăsa păpușați la nesfârșit de aceste asociații care ne fac rău. Să ne analizăm bine relațiile cu cei din jur, apoi să medităm asupra celor mai neînsemnate conflicte pe care le avem în familie, cu prietenii sau colegii. Vom conștientiza că majoritatea tensiunilor, hârâielilor din viața noastră le-am creat singuri, că 99% nici nu au fost intenționate. Iar când borșul nostru psihologic interacționează cu borșul celorlalți, nici nu e de mirare că haosul relațional e mult mai prezent decât armonia, toleranța, comuniunea. Ani de zile i-am ocolit pe cei care îmi lăsau impresia că scot ce e mai rău din mine.
Dacă semnalele le-aș fi citit corect, dacă mi-aș fi inversat tiparul, aș fi scutit ani de furie și resentimente, de tensiuni și drame, inutile toate deoarece de multe ori vinovăția a fost împărțită, sau chiar inexistentă. Toate sunt doar provocări pentru a evolua. E total neinteligent să ne consumăm viața în resentimente. O zicere de aur spune că „trebuie să renunțăm la resentimente, la furie, la ură, pentru că resentimentul e ca o otravă pe care o bei sperând să moară celălalt”. Însă până nu ieșim din aceste tipare, vom continua să ne otrăvim. Merită?
Lasă un răspuns