Există milă care înnobilează, însă există și milă care jignește. În această milostivire în masă la care asistăm de ceva vreme, am văzut și oameni din categorii sociale diferite care, dacă nu umiliți, cel puțin stânjeniți de ajutorul primit cu siguranță au fost.
Puși în postura de simplă „jucărie” a milostivirii, mulți nu au îndrăznit să refuze ajutorul, fie că a fost vorba de un pachet de alimente (familiile nevoiașe) sau apă și cafea (medicii). Ce faci la „revoluție”? Te dai cu revoluționarii! Cum putea un medic, care câștigă peste 2.000 de euro pe lună, să refuze baxul de apă sau punga de cafea, dar mai ales poza de grup care să bifeze în spațiul public că „cei din linia întâi” au primit „tot ce le trebuie”?
Dar o familie de oameni săraci, expuși pe rețelele de socializare, cum ar fi putut să-și reclame dreptul la demnitate, cerând intimitate, de vreme ce acest lucru i-ar fi putut face să fie tăiați de pe listă la o viitoare campanie? Mila poate deveni o manifestare a disprețului, dacă sunt excluse alte sentimente, cum ar fi respectul. Emoția își are locul cuvenit și este binevenită. E un punct de pornire excelent.
Trebuie să ne păstrăm calitatea de a fi înduioșați de o calamitate pentru că exercițiul inimii ne oferă posibilitatea de a fi umani. Discreția? Asta este o altă discuție, iar biserica l-ar putea educa pe „exaltatul umanitar” sau pe „narcisistul politic”, iar dacă nu are ce să educe, atunci să-i atragă atenția asupra riscului anulării „darului” de către Dumnezeu, dacă e pură manifestare a ego-ului sau dacă e făcut în scop politic. „Nu înfăptuiți virtutea ca fală, ca să fiți văzuți de oameni”.
Oricine realizează cum funcționează mecanismul compasiunii e binevenit să-i atragă atenția filantropului modern, cel care, după cum bine spunea un eseist, „se transformă nu într-un prieten al săracilor, ci într-un prieten al sărăciei; nevoiașii nu sângerează decât pentru a-i da lui ocazia să-i îngrijească, tocmai pentru ca el să-și atragă de pe urma necazului lor un prestigiu nesocotit”.
Înțeleaptă cugetare, mai ales că nu poți să nu te gândești chiar și la un anumit partid politic care a menținut populația la un nivel de trai extrem de scăzut, doar pentru a beneficia electoral de pe urma nimicului dat la schimb: pensii de mizerie, ajutoare sociale, pachete cu alimente etc. Să ajungi să te lipești de cei nevoiași pentru a te pune în evidență, pentru a-ți lustrui imaginea, apoi să te înfrupți din beneficiile binefacerii trâmbițate (chiar dacă le reduci la poze pe Facebook), asta e boală curată.
Am mai scris despre acest tip de demon cu chip de înger, diabolicii care își caută disperat imaginea în ochii celorlalți. Un politruc de la județ reducea totul la propria lui persoană: „V-am făcut!”, „V-am dat!”, chiar dacă nu dădea nimic de la el, ci din bani publici.
Nu numai că este imposibil să-i deschizi ochii manipulatorului pervers narcisist, ci ți-l faci și dușman la cea mai mică aluzie la adresa reputației lui. Aceasta echivalează cu o crimă, iar cel ce se face vinovat trebuie să suporte consecințele. Viața lui glorioasă inventată, falsa atotputernicie (cum depind mai toți de el), îl fac să nu se dea în lături de la nimic.
Un județ, o comunitate, un grup de oameni sau chiar o singură persoană îi pot cădea victime, mai ales dacă momeala este caritatea. Adulatorii, „soldățeii”, îi execută hipnotic ordinele, pompând în structurile pe care le creează pasiune, extrem de mult zel, timp, energie și chiar și mulți bani, dacă luăm în considerare sponsorizările care se adună.
Cuvintele lui Abraham Lincoln sunt numai bune pentru o atenționare: „Pe unii îi poți prosti întotdeauna, câteodată îi poți prosti pe toți, dar nu poți să prostești tot timpul pe toată lumea”. Cât despre caritate? Cerul să fie limita, dar cât mai smerit, și cu tine între paranteze, ca să fie loc și pentru Dumnezeu în darul tău.
Lasă un răspuns