În anul 1971 aveam 13 ani şi eram în clasa a şasea, la Școala Generală din Liteni. În şcoala noastră învăţau copiii din sat, iar din clasa a cincea până la a opta se adăugau şi ceilalţi copii de prin satele vecine, unde erau şcoli cu numai patru clase. De fapt nici cu patru clase nu erau, ci numai două, astfel încât elevii din clasa întâi erau comasaţi cu cei din clasa a treia, iar cei din clasa a doua cu cei din clasa a patra.
Toate orele se ţineau într-o singură clasă, adică o singură încăpere. Dimineaţa învăţau cei mici, iar după-amiază cei mari, iar când spun cei mari, mă refer la cei din clasa a patra plus a doua. „Corpul didactic” era compus dintr-un singur cadru, un învăţător bătrân, care era şi directorul şcolii. În afară de învăţător mai era şi femeia de serviciu, cea care făcea de toate, începând de la măturatul prin clasă, spălatul ferestrelor, tăiatul lemnelor şi până la supravegherea cu mâna de fier a elevilor obraznici care nu încetau a face șotii și neobrăzări pe pereţii proaspăt văruiţi ai şcolii.
Nu de puţine ori se întâmpla ca atunci când învăţătorul nu putea veni la şcoală, pentru că ori era bolnav, ori avea ceva treabă pe la câmp, femeia de serviciu să ia frumușel sub braţ catalogul, să intre în clasă şi să ţină orele. Deodată ce se vedea cu catalogul la subţioară, tanti de serviciu uita de mătură şi spălător şi cât ai clipi i se urca domnia la cap, astfel încât atunci când intra pe uşa clasei avea pretenţia ca elevii să se ridice în picioare şi să-i zică un „bună ziua” lung cât o pomană ţigănească.
Răspundea şi ea la „bună ziua” scurt şi fără să-i privească pe elevi în ochi, după care se aşeza la catedră şi deschidea tacticoasă catalogul, apoi, aşa cum a văzut ea la domnu’, începea să-i asculte pe elevi, strigând la întâmplare un nume. Cei mici nu sesizau diferenţa, credeau că aşa e normal să se întâmple, adică mai vine şi domnul, mai vine câteodată şi doamna, şi uite aşa şcoala merge înainte, însă cei din clasa a patra plecau capul în jos şi cu greu îşi puteau stăpâni râsul, adică se gândeau ei, ce fel de şcoală-i asta dacă până şi femeia care mătura prin curte face pe învăţătoarea?
Unii dintre elevii mai mari şi mai curajoşi refuzau să se ridice în picioare ca să răspundă la întrebările „doamnei”, iar alţii pur şi simplu râdeau de ea pe faţă, lucru pe care „doamna” îl lua ca pe un afront şi atunci pac, le tuflea în catalog câte un 2 (doi) cât ei de mare. La cât de mult se enervase doamna, trebuia ca rubricile din catalog să fie înţestate numai cu note de doi şi trei, lucru care i-a făcut pe unii dintre elevii mai răsăriţi să se întrebe unde încap atâtea note, mai ales că avea obiceiul să pună aceluiaşi elev, în aceeaşi zi, câte doi sau trei de doi.
Ca urmare a acestui fapt, băieţii au pus la cale un plan de bătaie, aşadar într-o zi pe când domnul lipsea din motive întemeiate, iar învăţătoarea de ocazie nu era atentă, fiind ocupată cu nu ştiu ce treabă prin curte, elevii au şterpelit catalogul voind să-şi vadă cu ochii lor notele de doi scrise în dreptul fiecăruia, însă mirare mare, catalogul era curat ca lacrima, iar în afară de notele puse de domnul învăţător nu mai era nimic adăugat. Pentru început elevii şi-au zis că nu-i chiar aşa de rea doamna, mai mult bate din gură, dar nu trece la fapte.
După ore toţi copiii au plecat spre casele lor, iar odată ajunşi au început să povestească părinţilor cum că doamna de serviciu nu-i deloc aşa de zgripţuroaică cum se dă, dimpotrivă e chiar de treabă din moment ce nu a pus niciun doi în dreptul nimănui, deşi unii ar fi meritat din plin. La auzul acestor veşti aproape toţi părinţii au izbucnit în hohote de râs, ceea ce i-a făcut pe bieţii copii să nu mai înţeleagă nimic din tot ceea ce se întâmplă.
Unii dintre ei, aproape ofensaţi, i-au întrebat pe părinţi: „dar de ce râdeţi în halul acesta, până la urmă femeia n-a făcut nimic rău, n-a pus nicio notă în catalog, doar a zis şi ea aşa, de ochii lumii, ca să stăm noi cuminţi?”. La care părinţii aproape la unison au răspuns: „măi, băieţi, păi cum să pună tanti note în catalog când ea nu ştie nici să scrie, nici să citească?”. Cele relatate mai sus se petreceau de regulă în şcolile din satele vecine și unde erau copii puţini. La noi însă, în Liteni, deşi nu eram „capitala” de comună, lucrurile stăteau cu totul altfel.
Şcoala noastră avea opt clase, mai multe săli, holuri şi cancelarie, de asemenea şcoala avea un director adevărat, chiar prea adevărat, vreo trei învăţători şi şase profesori. Atât profesorii, cât şi învăţătorii nu erau din sat, cu excepţia unei învăţătoare, şi toţi făceau naveta de la Suceava cu autobuzul, cu căruţa sau pe jos. Iarna nu circula nimic, drumurile erau înfundate, aşa că bieţii profesori se trezeau la patru dimineaţa, o luau la picior şi făceau cei 12 kilometri de la Suceava până la Liteni cam în trei ore, dacă nu cumva şi mai mult.
Un singur profesor făcea notă discordantă şi asta pentru că, fiind mai zbanghiu de felul lui, venea la şcoală cu schiurile. Faptul acesta îi conferea o notă de erou, astfel că toţi elevii îl priveau cu admiraţie, spre deosebire de colegii săi, unii dintre profesori, care-l priveau cu oarecare invidie, datorită faptului că era şi deştept şi de gaşcă. Şi ca să mai pună gaz pe foc, domnul profesor de istorie, căci despre el este vorba, îi făcea ochi dulci unei tinere învăţătoare, care şi ea o căuta cu lumânarea, agitându-se mereu în jurul lui şi sărind în sus de emoţie atunci când el intra ca o vijelie în cancelarie, răspândind în jurul lui aburi sidefii şi parfum de crivăţ aspru.
Un alt profesor ciudat era cel de matematică. Nu mai ţin minte cum îl chema, în schimb avea o poreclă pe care n-aveam cum s-o uit. Toţi elevii îi spuneau: „mă beeche” şi cu acest nou nume ajunsese de pomină prin tot satul. Care era de fapt explicaţia acestei porecle? Domnul de matematică, era un tip înalt şi spătos, cu capul mare, părul blond roşcat aşternut pe creastă ca ţepii pe arici şi care cum te vedea pe afară, în pauză, că te dădeai pe lunecuş sau jucai fotbal sau, în fine, făceai ceva şi nu stăteai locului, cum începea să urle la tine cu un glas ascuţit şi strident, strigându-te: „mă, beeche, ia vino tu încoa la mine, dar repede, pas alergător”.
Dacă se întâmpla să fii strigat, n-aveai încotro, trebuia să te prezinţi imediat în faţa lui, să iei poziţia de drepţi şi să te aştepţi la câteva scatoalce zdravene, distribuite în mod egal pe suprafaţa capului. Te bătea grozav, dădea fără milă, simţea plăcere în asta, ba uneori, dacă se nimerea să fii în clasă şi i se părea lui că ai făcut vreo chestie neplăcută, se îndrepta spre lada de lemne din faţa sobei, alegea cu dibăcie un lemn potrivit şi te altoia fără reţinere de te trezeai umflat şi plin de vânătăi pe spate şi pe umeri.
Trebuia să suferi în tăcere şi să iei asta ca pe ceva obişnuit, nu avea rost să spui acasă părinţilor pentru că de cele mai multe ori chiar ei îi puneau pe profesori să ne bată ca să scoată oameni din noi. Într-una din zile însă lucrurile au luat o întorsătură neobişnuită, întorsătură care avea să schimbe cumva pe viitor comportamentul profesorilor faţă de elevi. Ce s-a întâmplat de fapt? Un băiat cu un an mai mic decât mine, băiat cuminte şi timid, care învăţa şi bine pe deasupra, este bătut groaznic de „mă beeche” cu un lemn.
Băiatul a răbdat cât a putut, după care a plâns cât a plâns, a suferit în tăcere şi n-ar fi vrut să spună acasă nimic despre nefericita întâmplare, dar când a dat să se dezbrace ca să-şi schimbe hainele de şcoală, mama sa l-a văzut plin de vânătăi. A fost chemat imediat tatăl băiatului şi la vederea vânătăilor l-a întrebat pe băiat ce s-a întâmplat. Băiatul nu voia să spună nimic, de frică, pentru că exista această părere printre părinţi că nimeni nu ia bătaie dacă n-a făcut ceva. Până la urmă însă n-a avut încotro şi a mărturisit totul cu lux de amănunte.
A doua zi, Zgârcuţ, aşa era poreclit tatăl băiatului, fără să anunţe nimic pe nimeni, a venit la şcoală, s-a interesat unde are oră profesorul de matematică şi a intrat brusc în clasa plină cu elevi. „Mă beeche”, vizibil deranjat, nu schiţează pentru moment niciun gest, priveşte chiar cu indiferenţă scena intrării, crezând că vreun om oarecare căuta pe cineva şi a intrat din greşeală în clasa lui, fără să bănuiască nicio secundă că cel căutat era tocmai el.
Zgârcuţ, care nu avea mai mult de 50 de kilograme la cei un metru şaizeci, se duce direct la profesor, se ridică pe vârfuri şi când îi tufleşte acestuia două dosuri de mână peste faţă, toată clasa rămâne cu gura căscată, încremenită, pentru că aşa ceva nu s-a mai pomenit. După ce l-a aranjat bine, Zgârcuţ atât îi mai zice profesorului: „atenție la mine, acesta-i băiatul meu, şi arată spre copil, dacă mai aflu că te-ai atins vreodată de el cu mâna mea te-am omorât, e clar?”. Apoi a ieşit pe uşă, aşa cum a intrat, ca fulgerul.
În urmă, „mă beeche” a rămas mut, încremenit lângă catedră, iar după câteva clipe, cu glas de mieluşel, de parcă nu mai era el, şi-a continuat demonstrațiile pe tablă în timp ce în clasa se auzea Musca. De atunci „mă beeche” nu a mai bătut pe nimeni niciodată. Şi nici vreun alt profesor n-a mai îndrăznit s-o facă.
Continuarea în curând!
Felicitări! Plăcută amintire! Citind, prin minte îmi treceau și mie unele amintiri cu fostul meu învățător și alți profesori. Aștept cu nerăbdare continuarea!