Istoricul apelor minerale și a stațiunii balneoclimaterice Dorna Candrenilor

Primele mențiuni scrise despre izvoarele de pe raza comunei Dorna Candrenilor, despre compoziția și proprietățile lor, ne sunt oferite de naturalistul Hacquet de Nuremberg, care a făcut o călătorie în Bucovina între anii 1778 și 1790. Călătorind pe valea râului Dorna, a dat peste un „izvor acidulat, inundat adesea de pârâul Dornei”, folosit de locuitori pentru băut, dar care nu a fost analizat științific.

Călătorul, interesat de a afla și descrie cele văzute, ne spune că „Dorna Candrenilor se găsește într-o regiune destul de plăcută, în care câteva case se găsesc împrăștiate la poalele muntelui Oușor, unde terenul constă din solul mlăștinos și calcaros al unei poieni în care se găsește un izvor acidulat și foarte gustos, pe care l-am cercetat cu mijloacele de analiză pe care le aveam la mine. Apa izvorului din actualul centru al satului era cu 9-10 grade Reaumur mai rece ca atmosfera, la 20 iulie, și în afară de bioxid de carbon conține puține săruri dizolvate, nici fier, nici impurități de pământ, deci este foarte folositoare atunci când trebuie să diluezi sucurile”.

Neștiind sau ignorând cercetările și descoperirile lui Hacquet, medicul districtual Ignatie Plusk, făcând în anul 1806 o inspecție în zona sa de competență, află despre izvoarele de apă minerală, în special despre izvorul de la Poiana Negrii și întocmește un raport prin care informează că a descoperit izvoare cu ape minerale de calitate, solicitând suma de 200 de florini pentru lucrări minime de folosire și de efectuare a analizelor chimice.

Clădirea izvorului din parcul din Dorna Candrenilor

Era un fapt cunoscut că stăpânirea reprezentată de Guberniul de la Lwov nu își desfăcea baierele pungii decât după o matură chibzuință, așa că cere lui Franz Schuberth, inspector al domeniilor din Bucovina, un economist, să concentreze la fața locului izvoarele și să își asume răspunderea că suma de 200 de florini este justificată pentru a se cheltui cu folos.

Despre izvoarele din Dorna Candrenilor zice că ar trebui să se folosească pentru ameliorarea suferințelor atât a celor din zonă, cât și pentru cei din regiuni mai îndepărtate, precum Galiția sau Transilvania. Spiritul de economist îl determină să arate unele dezavantaje în exploatarea și folosirea izvoarelor, adică să se amenajeze o baie și un hotel pentru vizitatori, iar pentru Poiana Negrii propune să se ridice o clădire cu baie și locuri de dormit.

Știm cât necaz le-a pricinuit izvorul de apă minerală de la Poiana Negrii, exploatat de domeniu, pentru care trebuiau să facă zile de clacă la cărat butoaiele cu apă, după ce au fost puși să facă drum de acces spre izvor, unit cu drumul imperial. Acesta era un motiv în plus să nu se grăbească cu punerea în valoare a acestei bogății care, pentru localnici, ar fi adus obligații și necazuri.

Actualul sediul al primăriei din Dorna Candrenilor

Dorna Candrenilor a fost declarată stațiune balneoclimaterică de abia în anul 1898, a treia după Vatra Dornei și Iacobeni și de rangul al doilea în Europa. Până a se ajunge la asemenea stadiu au fost încercări repetate de valorificare a zonei și a apelor carbogazoase, constând din rapoarte către Guberniul de la Lvov, prin care se urmărea obținerea banilor necesari pentru construirea unei băi, a unui hotel, considerându-se că ar avea căutare deoarece „în întreaga Bucovină și Moldovă, ca și în regiunile mărginașe ale Galiției și Transilvaniei, nu se află niciun asemenea stabiliment”.

Propunerile au ajuns la Viena, la Cămara Aulică. Secția Monetară și Montanistică din Viena răspunde negativ la ideea de a întemeia o stațiune balneară la Dorna Candrenilor și Vatra Dornei, însă acordă o sumă de 200 de guldeni pentru continuarea cercetărilor și amenajarea izvoarelor, curățarea și podirea cu scândură pentru ca apa să poată fi băută.

S-au construit, în zona izvoarelor cu burcut, un stabiliment balnear, o mică bază de tratament cu un sistem de încălzire primitiv, cu băi carbogazoase și de nămol. Consultațiile medicale erau asigurate de medicul Samuel Harth din Vatra Dornei. Cabinele dotate cu băi de cupru, cu ceasuri de nisip, iar băile se preparau printr-un sistem modern de încălzire, cu vapori de apă minerală.

Efectul curativ al celor două izvoare cu apă minerală din parcul comunal și din centrul comunei și-au dovedit efectul benefic pentru cei suferinzi cu mult înainte de anul 1898, chiar dacă nu i s-a făcut analiza chimică. Izvoarele de burcut au fost captate în anul 1900 în puțuri cu pereți de olane în forma unei calote cilindrice, iar în anul 1938 au fost captate după cele mai noi metode de medicul Gheorghe Vasilache, iar malurile au fost betonate, păstrate până anul 1960.

Stabilimentul construit în 1898 a durat numai până în Primul Război Mondial, în anul 1914 fiind distrus de operațiunile militare. Atât timp cât au fost folosite băile interne și externe cu apele minerale carbogazoase, bogate în săruri de fier și puține urme de acid arsenic, empiric confirmate, au avut o acțiune binefăcătoare în tratarea bolilor de inimă, a arterelor și vaselor sangvine, în neurastenii, anemii, în presiunile din regiunea inimii sau în sufocări.

Deservirea stabilimentului balnear s-a făcut cu apa minerală din izvoarele situate pe partea sudică a muntelui Oușor, care au un debit mare și sunt similare celor din Vatra Dornei, având același efect terapeutic, numai că instalațiile balneare nu erau în pas cu cerințele vremii. Pentru cazarea vizitatorilor, administrarea comunei, prin primarul Cosma Donisă, a construit în anul 1902 un hotel comunal cu 15 camere mobilate tocmai pe locul unde anterior fusese cârciuma evreului Sollner.

În anul 1905 s-a construit pavilionul băilor în formă de vilă, care a adăpostit până la începutul anilor 1960 un cinematograf sătesc, iar Hotelul Comunal a adăpostit sediul cooperativei și localurile pentru comerțul socialist. După evenimentele din anul 1989 hotelul a intrat în reparații capitale, a fost reutilat și mobilat, servind ca primărie. După distrugerea stabilimentului balnear au lipsit mult timp fondurile pentru refacerea instalațiilor, însă în luna august 1922 s-a hotărât arendarea de 25 de ani, de către primărie, a stabilimentului balnear, acesta fiind scos la licitație în anul 1923.

„Primăria era proprietara stabilimentului băilor neterminat, 26 de hectare de teren destinate pentru parc, 6 hectare de nămol de turbă, alături de parc, trei izvoare de apă minerală captate și cinci necaptate, un locomobil cu toate accesoriile și o pompă Workthenton, hotelul comunal cu 21 de încăperi și dependințele, vila de lângă hotel cu 16 camere, din care 8 mobilate, 3,5 hectare de teren destinat pentru construcția de vile în apropierea stabilimentului balnear și o casă în fața stabilimentului menită pentru medicul balnear”.

S-a întocmit documentația pentru licitație, în care au fost inventariate toate investițiile care trebuiau făcute, precum lărgirea stabilimentului cu 20 de cabine, construirea unui hotel cu 100 de camere, construirea unei uzine electrice, a unor locuințe pentru director, medic și Fanfara Militară, fiind vorba de o investiție de 15 milioane de lei. Licitația a eșuat pentru că investitorii nu au prezentat garanții morale și materiale, așa că primăria a decis să realizeze singură reconstruirea și dezvoltarea băilor.

Clădirea fostei primării a comunei Dorna Candrenilor (1940-1970)

În anul 1925 s-a dat în funcțiune stațiunea și băile de la Dorna Candrenilor, banii fiind obținuți din vânzarea a 8.000 de metri cubi de lemn din pădurea comunală, după ce s-a stabilit în Comisia Interimară la data de 31 martie 1924. Băile au fost mărite și s-a făcut și parcul balnear, s-a introdus lumina electrică, iar Hotelul Comunal a fost renovat. Pe lângă investițiile făcute de primărie s-au făcut și investiții particulare: proprietarii Hotelului Bruder au făcut propriul parc.

Băile din Dorna Candrenilor, cu băi de bioxid de carbon și nămol, au ajuns să fie cunoscute și apreciate, fiind vizitate de 200 de oaspeți în anul 1934 și de peste 1.000 în anul 1936. Un consorțiu particular a luat în arendă principalele izvoare de apă minerală din zonă, în anul 1939, a elaborat un proiect pentru un nou stabiliment înzestrat cu tot confortul, dar din cauza evenimentelor politice nu a mai fost pus în practică. Comuna a rămas numai cu stabilimentul balnear particular al lui Ilie Ursu.

Primarul Sofronie Mezdrea a construit, în anul 1946, o clădire fără etaj, menită să fie începutul unui nou stabiliment. Clădirea a rămas neterminată, apoi a fost adăugită și transformată în Cămin Cultural în anul 1953, dar finisările și darea în folosință s-au făcut în anul 1958. Comuna a rămas fără stabiliment balnear, nu mai are niciun hotel din cele trei care funcționau în anul 1940, nu este stațiune balneoclimaterică activă, dar sunt recunoscuți factorii naturali de cură, iar după cel de-Al Doilea Război Mondial localitatea a fost inclusă în Fondul Balnear de Rezervă.

După pierdea unui timp prețios, ar fi de dorit ca organele locale să preia inițiativa reînființării stabilimentului balnear, transformarea localității în stațiune balneoclimaterică, care, alături de turismul montan, ar putea accelera procesul de modernizare a locului. Un proiect judicios argumentat, cu o investiție de la Uniunea Europeană, ar putea salva izvoarele de apă minerală, nămolul și tot ceea ce ne-a dat natura binefăcătoare și darnică de la soarta ingrată de a fi doar apă de băut la cafeaua de dimineață și nămolul pe care îl călcăm în picioare.

PS: În mandatul primarului comunei Dorna Candrenilor, Dănuț Candrea, s-au făcut toate demersurile necesare pentru obținerea titulaturii de stațiune de interes local. Mai mult de atât, s-a captat un izvor de apă plată și s-a amenajat pentru ca cei care tranzitează zona să poată bea apă de munte.