Moartea face parte din evenimentul unic al vieții și reprezintă nu un sfârșit, nu o alternativă la viață, ci un nou început al altei vieți. Această perspectivă constituie esența culturii și a învățăturii creștine despre viață și despre moarte. Pentru cultura tehnocrată și diversele sisteme cultrurale care fac aluzie la atotputernicia omului, acestea se simt foarte jenate în preajma morții, întrucât tema morții reprezintă pentru ei o demolare a iluziei lor și arată adevărata valoare privind teoriile lor asupra vieții și a lumii.
Bucuria, tristețea, durerea, ceasul vieții și al morții, înmormântarea, doliul și speranța învierii fac parte din viața omului, în drumul lui spre veșnicie. Cel care urăște moartea urăște viața, iar cel care ignoră moartea duce o viață păcătoasă. Așa cum percepi moartea, așa înțelegi și viața și o trăiești creștinește sau o risipești. Radicalizarea acestei probleme, a morții, de către unii, prin preocupările exagerate legate de moarte, până la obsesie și disperare, pot duce la paroxism tendințele ipohondrice ascunse, generând fobii, angoase, psihoze sau nevroze, stări sufletești care pot sfârși în extrema dorinței de a fi eutanasiat.
Preotul trebuie să cunoască temeinic învățătura ortodoxă despre moarte și înviere, să aibă abilități de comunicare, de ascultare, empatie, cunoștințe de psihologie, de răbdare și dragoste față de cel în suferință și față de familia îndoliată, pentru a transfigura corespunzător durerea și întristarea, moartea și doliul în act pastoral cu valoare hristică și să ajute astfel, să se evite radicalizările de orice fel ale vieții.
Obiceiurile și tradițiile de înmormântare, chiar dacă nu sunt uneori conforme cu fondul doctrinar al Bisericii, nu trebuie demonizate sau combătute pătimaș și radical, ci valorificate cultural, pastoral și duhovnicește și transfigurate hristic în valori spirituale creștine, după modelul Sfinților Apostoli care au suprapus peste vechile sărbători iudaice sau păgâne sărbătorile creștine, întrucât tradițiile și obiceiurile vechi au “multă pondere în taina credinței” (cum spune Sfântul Vasile cel Mare).
Sfinții Apostoli au convertit sentimentul religios necreștin “al Dumnezeului celui necunoscut” în iubire hristică, întrucât Hristos L-a făcut cunoscut pe Dumnezeu ca fiind iubire. Tot ritualul și toată slujba de înmormântare arată cu prisosință acest lucru. Nu Dumnezeu aduce moartea, ci El este Cel Ce vine și dă Viață, întrucât el este însăși Viața, cu toate că el stăpânește și peste moarte și are și cheile morții. La moartea omului, El doar primește sufletul și-l rânduiește după vrednicie la locul cuvenit.
Rugăciunile pentru cei morți fac parte din datoriile fiecărui creștin și aduc mult folos duhovnicesc atât Bisericii văzute, cât și celei nevăzute. Omul nu trebuie să dea vina pe Dumnezeu că l-a pedepsit cu o boală în urma vieții lui pătimașe și haotice, deoarece el însuși s-a autopedepsit. Nici nu trebuie să pună viteza, graba, nepriceperea, neștiința, superficialitatea, beția și neatenția celor care săvârșesc un accident mortal pe seama lui Dumnezeu, consolându-se că așa a vrut dumnezeu.
Cu toate că moartea nu este opera lui Dumnezeu, ea poate fi asumată. Moartea nu lasă să se cadă în idolatria științei, întrucât ea pune limite atotputerniciei ei. În același timp, moartea îi poate trezi la realitate vieții pe cei ce-și croiesc viața uneori din mitul “Omului Perfect”, dotat mereu cu sănătate desăvârșită. Moartea demonstrează contrariul: ea risipește concepția magică a trupului care ar ignora distincția între realitatea sa biologică și suflet; moartea arată că persoana umană este destinată să se înscrie prin moarte la învierea “în Hristos”, cu un trup al nestricăciunii, al slavei, puternic și duhovnicesc, “și așa pururea cu Domnul vom fi”.
Preluare din „Tanatologia creștină, între istorie, ritualul înmormântării, simbolism și actualitate”, Emanuel Valică”
Lasă un răspuns