Boomerang: Colocatarii

Când Adam și Eva au primit repartiție pentru „prima casă” în Răi, nu știau că o vor avea de „împărțit” cu o mulțime de colocatari cu apucături, care le-ar putea pune în primejdie calitatea de „proprietari primordiali” ai locuinței. Și cum în fiecare cuplu apar, după un timp, și divergențele, imediat au apărut și curioșii care să caște gura, dar care să tragă și ceva foloase. Printre frunzele căzute din costumul celor doi, tiptil-tiptil și-a făcut apariția șarpele. Amabil și lingușitor, acesta i-a oferit Evei, în plină „prohibiție”, o dietă bazată pe mere, după care a dat fuga la „secretarul Raiului”, Sf. Petru, care a „semnat” prima evacuare dintr-un spațiu locativ, Raiul.

Așa au apărut primii chiriași din istoria civilizației umane. Câtă vreme omul a locuit în peșteri, bordeie sau diverse improvizații individuale, vecinătatea cu alți colocatari într-un areal se rezumă în conflicte minore și țineau, în majoritatea cazurilor, în stabilirea”primordialității așezării în acel areal”. Legea primului venit a funcționat milenii bune, iar descendenții lui Adam și Eva au dovedit că cel mai bine dotat fizic are întotdeauna dreptate. Când însă au apărut primele „case peste case”, blocurile, așa cum le cunoaștem noi astăzi, colocatarii acestora au început să aibă un rol deosebit în dezvoltarea relațiilor interumane.

La noi, când regimul comunist a „confiscat” România cu ajutorul fraților de la răsărit, au apărut și primele cartiere de blocuri și cămine muncitorești. „Mamuții” industriali aveau nevoie de forță de muncă pe bandă rulantă, pe care orașele, după război, nu o puteau asigura. Așa a început, prin anii ’50-’60, din secolul trecut, cea mai mare migrare forțată, de la sate către oraș a țăranului român. Acești oameni ai pământului „din tata în fiu”, aduși la oraș de un secretar de partid, au primit o cheie și o repartiție pentru o locuință în funcție de cât de numeroasă era familia. Cei singuri erau îndesați în căminele muncitorești, ca în cazarmele militare. Dar ce nu le-a lăsat secretarul de partid au fost „intrucțiunile de folosire” a acestor locuințe. Și uite așa, cu cățel și purcel și tot ce mai aveau prin bătătură, după marea colectivizare, milioane de oameni au fost forțați să devină orășeni.

După ce generații întregi, la țară, au cărat apa cu cobilița, acum aveau apă în casă și la bucătărie și la baie. Aveau o baie! Când au văzut prima dată o cadă, mulți s-au gândit că acolo ar sta cel mai bine purcelul, că doar nu o să-l taie înainte de Crăciun. Balconul era foarte bun pentru câteva găini și un cocoș, care să dea deșteptarea tuturor, că doar toți plecau la aceeași oră la fabrică. Ei, dar cea mai mare desfătare era WC-ul! Nu mai trebuia să stai pitit în lanul de porumb, unde, oricând, un câine sau o stâncuță puteau „perturba” momentele de „filozofie ancestrală”. Acolo nu te mai deranja nimeni. Cel mult, puteai auzi vecinul de la etajul superior care, ca și tine, în zilele de post, consuma vestita iahnie de fasole.

Dar nu te mai ploua, nu îți mai îngheța hârtia de ziar iarna și nu trebuia să-ți schimbi permanent locul în fundul curții. Era o mare diferență! Dacă ar fi fost numai asta! Au costatat că puteau fi aruncate acolo tot felul de lucruri, care dispăreau atunci când se trăgea apa: resturi de mâncare, tot ce se mătura prin casă, dar și resturi nealimentare, care, în mod normal, nu fac obiectul de evacuare prin coloana menajeră. Când, după un timp, aceste coloane s-au înfundat și au început să „refuleze” în apartamente, jale mare! Cine ne rezolvă această mare problemă apărută? Păi, cine ne-a dat locuința? Statul! Cu „jalbă în proțap”, cohorte de colocatari au luat drumul primăriilor să se plângă că subsolurile și apartamentele le sunt nelocuibile. Și cum statul nu avea de gând să le rezolve problema, le-a mai băgat „un cal Troian” în locuințe: asociațiile de locatari!

Pe principiul comunist consacrat, în arii și la răsărit, în URSS, că totul e la comun și trebuie să fie solidari în toate, asociațiile de proprietari erau cele care trebuiau să rezolve totul, deși nu aveau nici o putere executivă asupra chiriașilor care dețineau locuințele statului! „Momeala” aruncată atunci, a aprins și mentalul colectiv, deși au trecut peste 50 de ani, și acum ne confruntăm cu aceeași meteahnă, chiar dacă datele sunt cu totul altele. Să mai amintim de „violența casnică” transpusă în spațiile comune? De activitățile ce nu mai au ce cauta la bloc? Te trezești la 4 sau 5 dimineața cu colocatarul, care-și „bate coasa”; nevasta o bate numai la avans și lichidare, pentru că nu-i lasă suficienți bani de băutură, iar copiii îi bate la sfârșit de săptămână, să poată vedea meciurile la TV în liniște.

Și pentru ca Statul să se „spele” definitiv de o „moștenire” prea grea pentru el, după „marea vânzoleală” din ’89, prin ’93-’94, a hotărât să scape de apartamentele din blocuri și le-a vândut chiriașilor. Cu „bube” cu tot. După 30 sau 40 de ani, aceste „ghetouri”, terorizate de hoardele de muncitori aduși cu forța la oraș, au fost vândute pe mai nimic, numai să se scape de ele și, mai ales, de obligațiile ce le reveneau. Ca și la momentul când fuseseră date în folosință, Statul nu le-a prezentat „noilor proprietari” decât așa zisele drepturi, dar nu le-a comunicat, decât mult mai târziu, prin legi, obligațiile de proprietari. Ce a ieșit? Plecând de la ideea că proprietarul are numai drepturi, dar nici o obligație, codomeniile (ce termen pompos au adoptat!) suportă „agresiuni”, ce în curând vor duce ca multe blocuri să nu mai poată fi funcționale și gradul de pericol la care vor fi supuși colocatarii să fie unul major și iminent!

Dar cui îi păsa? Zeci și zeci de blocuri din București, după cutremurul din 1977, stau să cadă și nici Statul, înainte de 1989, și nici proprietarii, după, nu au făcut nimic pentru siguranța individuală și colectivă. Ajunși proprietari, mulți au crezut că un spațiu de 50-60 metri pătrați, cât are un apartament de bloc, poate fi transformat, peste noapte, într-un spațiu similar unei vile. Cu o „furie” fără precedent, „constructorii” neaveniți au început o „cavalcadă” de modificare a săracelor „cuburi” comuniste!

Pereți, grinzi de rezistentă, spații aparent inutile au dispărut. Aerisiri, coloane pluriometre au fost desfintate numai pentru că încurcau în lărgirea unor biete apartamente, care, în final, aveau aceeași dimensiune, dar pierdeau, prin dispariția unor pereți, mai multă căldură, izolația fonică (și așa precară prin proiectare) a fost compromisă definitiv. Acum, colocatarul poate fi mulțumit! Aude orice conversație a vecinului de palier; manelele de la ultimul etaj, pițipoanca de serviciu când intră în „călduri” și cu greu am putea încheia această listă de manifestări inedite a colocatarilor. Ce vor aduce nou și cum va evolua colocatarul în viitor? Greu de anticipat, câte vreme „principiul” că ce este în afara apartamentului nostru nu ne interesează, rămâne baza relațiilor din aceste relicve arhitectonice.