Zilele acestea, participând la o activitate culturală la Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera” din Suceava, în dublă calitate, cea de premiant al Fundației Culturale a Bucovinei, împreună cu soția, și cea de reprezentant al Consiliului Județean, m-am întâlnit cu mulți prieteni ai celui ce a fost Mircea Motrici. Ca urmare, ca unul care l-am cunoscut și care m-am bucurat de prietenia sa, am considerat că este bine să ne reamintim de Mircea Motrici, împreună cu cititorii ziarului Monitorul de Dorna.
Udeșteanul Mircea Motrici a plecat dintre noi pe drumul fără întoarcere prea devreme, la numai 54 de ani – un mare ziarist, cum el spunea „bolnav de reporterită”, poet și prozator, a fost, cu regret spunem că a fost. Era un scriitor înzestrat de la Dumnezeu cu harul expresiei bine marcate metaforic și ne-a lăsat pe lângă o amintire de neșters din sufletele tuturor celor cu care a intrat în contact, mai ales prin intermediul microfonului de reporter și o seamă de scrieri de mare calitate.
Exprimarea poetică pentru Mircea Motrici era o fatalitate ale cărei rădăcini îi plăcea lui, şi pe bună dreptate, să le revendice de la celebrul său înaintaș, pe linie paternă, care a fost scriitorul Eusebiu Camilar. Dacă analizăm reportajele sale, vom observa că acestea sunt vizibil marcate de o efuziune expresivă similară celei de sorginte bogziană, declarându-se fără rezerve drept un fan al celui care a conferit reportajului dreptul de a ființa „cu acte în regulă” în cetatea literaturii românești. Un alt reper al activității sale literare pe care și-a asumat-o cu fermitate a fost cel de a recupera moștenirea cultural-științifică a arhimandritului Dionisie Udișteanu.
Recuperarea acestei moșteniri a început să o facă într-o suită editorială, programată să însumeze, în final, circa 30 de volume. Cu astfel de antecedente și repere prestigioase, Mircea Motrici a pornit pe calea trudei scriitoricești hotărât să depășească orice obstacol care i se va opune. Până să-l surprindă finalul prematur, el a reușit să ne pună în fața ochilor noștri însetați de lumina scrisului frumos multe cărți și diferite: de publicistică vreo 5, amintesc doar „Bucovina, Icoana Spre Cer”, proză poetică, poezie și cele mai multe din categoria – restituiri – cred că vreo 8 la număr. Să nu uităm scrierile postume (editate prin hărnicica soției sale, doamna Rozalia Motrici).
În afara „textelor” destinate difuzării pe calea undelor (în curs de recuperare editorială prin strădania devotatei sale soții, Rozalia) de la faimosul reporter bucovinean (aflat „la el acasă” nu numai la Suceava, dar, în egală măsură, și la Cernăuți și Chișinău) au rămas și o seamă de texte scrise a căror destinație editorială nu era, se vede, precis stabilită, texte pe care profesioniștii le numesc „piese de atelier”. În final, s-a hotărât de cei mai apropiați marelui scriitor, să decidă, într-un singur sens, și anume că acele texte trebuie încredințate tiparului. Mircea Motrici a avut darul confesiunii, disponibilitatea destăinuirii marcată afectiv (vezi gânduri la ceas aniversar) și poate că de aici… de fapt nu poate, ci sigur că (și) de aici vine marea calitate a scriiturii care i-a generat lui Alex Ștefanescu un calificativ critic atât de concludent, pe cât de lapidar: „un poet al reportajului”.
De fapt, reportajul, ca mai toate speciile literare ale genului publicistic, se înscrie în sfera actelor de comunicare jurnalistică așezate sub zodia efemerului. Și totuși, salvarea acestor specii literare (cel puțin a unora din ele) se regăsește nu atât în ineditul, în însolitul, în spectaculozitatea faptelor înregistrate, cât în calitatea expresivă a relatării care ține exclusiv de talentul literar al reporterului. Mircea Motrici a intuit, a înțeles și el chiar din demersurile sale publicistice, că prelungirea viețuirii actelor sale comunicaționale îți (re)găsește susținerea în acest resort (care trebuie să fie) intrinsec scrisului.
În fine, răspunzător parcă nevoii de a se confesa, Mircea Motrici se lasă „descusut” de curiozitatea câtorva personalități ale jurnalismului, precum Sava Bejinariu, Dumitru Ionașcu, Grigore Crigan, Tiberiu Avram, Daniela Micuțariu, răspunzând în stilu-i caracteristic provocărilor acestora pe teme ținând de propria biografie, de preocupările scriitoricești (reportericești), de proiectul amplu privind valorificarea editorială a scrierilor bunului arhimandrit Dionisie Udișteanu etc., cu evaluări bilanțiene, cu proiecte imediate. Sigur, contează într-un atare context și provocările cu care intervievatul a fost asaltat, dar ceea ce impresionează de la prima vedere este disponibilitatea interlocutorului de a se confesa cu o sinceritate și o încărcătură afectivă contaminante.
De aici dimensiunea cuceritoare a demersului scris/vorbit a lui Mircea Motrici, care așa cum a constatat deja Grigore Ilisei, un as al jurnalismului scris/vorbit: „investea cu generozitate întreaga sa energie ca să dea viață oricărui act jurnalistic”, indiferent de postura în care se afla, de locutor sau interlocutor. Nu întâmplător Geo Bogza, în clipele de grație pe care i le-a acordat spre a dialoga, aproape ca între confrați, l-a gratulat pe Mircea Motrici cu cuvintele: „Ești un bucovinean curat. Să nu uiți asta niciodată”. I s-a potrivit de minune lui Mircea Motrici acest însemn heraldic, ca un sigiliu în ceară pe un înscris voievodal, drept pentru care l-am reținut și ca titlu al acestui articol de pomenire pentru cel care a fost un bun prieten al multor dorneni.
Lasă un răspuns