Știrile zilei de14 noiembrie 2024

In memoriam: Ion Cruceanu

Deşi l-am întâlnit doar de două ori, puternica sa personalitate mi-a rămas adânc întipărită în minte. În toamna anului 2001 avusesem un deces în familie şi pentru a mai uita de gândurile negre, am hotărât să merg câteva zile la Vatra Dornei. Ca muzeograf, de fiecare dată când ajung într-o localitate în care există muzee, intru să le vizitez. Aşa am făcut şi atunci când, plimbându-mă prin centrul localităţii, am observat (în impunătoarea clădire a primăriei) intrarea în Muzeul de Etnografie.

Abia am deschis uşa, că în prag a şi apărut domnul Cruceanu. Mi-a întins o mână hotărâtă şi aproape că m-a tras înăuntru. M-am prezentat spunând că lucrez la Complexul Muzeal din Arad, iar dialogul a început imediat: – „Ce eşti acolo, Director?” – „Nu! Sunt muzeograf la Secţia de Etnografie!” – „Ştii cum mă cheamă pe mine? Greuceanu! Hai să-ţi arăt muzeul meu!”

Simţeam că am dat peste omul de care aveam nevoie în starea sufletească în care mă aflam. Şi nu m-am înşelat. Am avut parte de cel mai spectaculos şi profund ghidaj din viaţa mea. Piesele aflate în expoziţie prindeau viaţă rând pe rând când ghidul din faţa mea vorbea despre ele, fiecare cu povestea şi întrebuinţarea sa. Lâna din textile parcă atunci se torcea la şezători, iar femeile purtau costumele populare din expoziţie. Naşterea, viaţa, moartea, obiceiurile de peste an, ocupaţiile locuitorilor din zona Dornelor, glumele şi tristeţile lor, pe toate le vedeai aievea în discursul domnului profesor.

ion_cruceanu_2

Din când în când, ghidajul era completat cu cântece din fluier sau caval, cu strigături de joc sau urături din timpul sărbătorilor de iarnă. Părea că muzeul este casa din satul dumnealui, unde locuieşte alături de părinţi, bunici, străbunici, rude şi cunoscuţi, într-un timp trecut, încărcat de spiritualitate şi moralitate. Exista în vorbirea sa şi mult umor, dar unul amar, trist, o părere de rău pentru vremurile trecute.

Îmi doream ca aceste momente să nu se termine niciodată. M-am bucurat mult când, la sfârşitul ghidajului, m-a invitat în biroul său. Nu era de fapt un birou obişnuit. Era o expoziţie, un atelier de creaţie. Am avut surpriza să văd acolo un copac de crengile căruia erau agăţate măşti, păsări din lemn sau împletite din paie, linguri de lemn, ustensile folosite la stână, desene sau foi pe care erau scrise versuri etc. Aveam să aflu că multe dintre obiectele expuse le confecţionase chiar dumnealui. Acest spaţiu era botezat de domnul Cruceanu „În zariştea mitului”.

Fiecare piesă de aici avea povestea sa, mitul ei, pe care gazda ştia să le tălmăcească şi să le prezinte în cuvinte care îţi mergeau la inimă. Erau poveşti şi legende pe care domnul profesor le-a adunat de-a lungul anilor, de la bătrânii din zona Dornelor. Pe lângă frumuseţea acestora, m-a impresionat foarte mult admiraţia şi respectul cu care vorbea despre oamenii pe care i-a întâlnit în cercetările sale de teren.

Timpul s-a scurs repede şi nici nu mi-am dat seama că trecuse mai bine de o oră de când muzeul ar fi trebuit să se închidă. Şi câte mi-ar mai fi plăcut să aflu de la domnul profesor! I-am mulţumit pentru ghidajul fermecat, jurându-mi în gând că voi reveni la Vatra Dornei şi îl voi căuta. La despărţire, mi-a spus: – „Nu mă cheamă Greuceanu! Mă numesc Cruceanu, dar aşa îmi place mie să mă prezint! E frumoasă povestea lui Greuceanu!” Am revenit peste un an sau doi, dar la muzeu nu mai era domnul Cruceanu. Mi s-a spus că avea probleme de sănătate şi că se pensionase de boală.

Împreună cu soţia, obişnuim să petrecem în fiecare an câteva zile la Vatra Dornei (începând cu 2004). Locurile minunate şi ospitalitatea oamenilor ne-au cucerit iremediabil. Am mai întrebat de atunci de dumnealui, dar ni se spunea mereu că este bolnav. În luna ianuarie 2014, aflându-ne în staţiune, am cumpărat ziarul local, Monitorul de Dorna. Era acolo şi un articol despre nişte raţe sălbatice, care în această iarnă se stabiliseră în apropierea podului central din staţiune. Mă întrebam ce se putea scrie despre ele. Am început să citesc şi imediat mi-a venit în minte domnul Cruceanu.

Era în articolul acela atâta sensibilitate! M-am uitat cine semnează. Da, semna chiar domnul profesor. Dacă scrie articole la Monitorul de Dorna, trebuie să se simtă mai bine, mi-am zis. Am decis să-l caut. Dintr-o carte de telefon am aflat adresa şi numărul de telefon.

Am hotărât să-l sun, dar aveam mari emoţii. Până la urmă mi-am făcut curaj şi am telefonat. Mă gândeam cum va decurge convorbirea, pentru că e oarecum ciudat să primeşti un telefon de la un străin care să-ţi spună că ar dori să te întâlnească şi să stea de vorbă cu tine. Faptul că suntem colegi de breaslă mă gândeam că îmi va fi de ajutor. Mai era şi o cunoştinţă comună, un bun prieten al amândurora, pe care să o invoc în discuţie: domnul profesor Dumitru Rusan, muzeograf la Câmpulung Moldovenesc.

A răspuns soţia, m-am prezentat şi-n câteva clipe l-am avut la telefon. A fost o discuţie normală, agreabilă şi-n loc de-o întâlnire în oraş (aşa cum propusesem eu), domnul Cruceanu ne-a invitat peste două zile acasă la dumnealui.

Vizita pe care i-am făcut-o împreună cu soţia a fost un alt moment emoţionant. Şi casa domnului Cruceanu era tot un muzeu, „un muzeu al gândurilor”, cum îi plăcea să spună. Am petrecut acolo două ore minunate, timp în care ne-a vorbit cu mare admiraţie despre oamenii pe care i-a cunoscut în cercetările sale de teren, despre înţelepciunea lor, despre munca sa ca muzeograf. Povestea cu multă însufleţire iar uneori ochii i se umezeau.

Se vedea limpede că folclorul, etnografia, etnologia au fost pasiunile sale de-o viaţă şi că a găsit multă înţelegere din partea familiei pentru a le exercita. Am cunoscut-o şi pe soţia sa, o distinsă profesoară de biologie.

Îmi plăcea coincidenţa: atât domnul Cruceanu, cât şi eu eram absolvenţi de Istorie şi Muzeografie-Etnografie, iar soţiile (amândouă) profesoare de biologie. La despărţire, domnul Cruceanu mi-a dat şi o „temă de casă”: „Un păstor avea un câine pe care îl chema Codru. De ce i-a dat păstorul câinelui numele de Codru?” Mi-a spus doar că răspunsul la această întrebare nu e simplu. După aceea, ne-am luat rămas bun.

Din păcate, nu voi afla niciodată răspunsul pe care îl avea la această întrebare. Pe data de 22 ianuarie 2016, am primit un telefon prin care domnul Dumitru Rusan mă anunţa cu voce tremurândă că bunul său prieten Ion Cruceanu a încetat din viaţă. Ce puteam să zic?… Dintr-o dată mi-au venit în minte fragmente din timpul ghidajului şi al întâlnirii avute cu cel care acum nu mai era printre noi. Mă gândeam la povestirile sale despre resemnarea pe care bătrânii din zona Dornelor o aveau în faţa acestui adevăr absolut, care este moartea.

Mă gândeam că domnul Cruceanu a ştiut o viaţă întreagă să trăiască într-o lume de basm, pe care se străduia să o facă cunoscută tuturor celor care îl ascultau. Pentru că a ştiut să trăiască astfel, cu siguranţă că nu s-a temut niciodată de lumea de dincolo şi că această trecere n-a însemnat decât o reîntâlnire cu bieţii moşnegi şi băbuţe care i-au fost atât de dragi.

Pentru familie, rude, prieteni şi cunoscuţi, este o pierdere dureroasă. O pierdere mare este şi pentru lumea muzeelor, pentru disciplinele folclorului şi etnografiei, pe care le-a iubit atât de mult. A fost mai mult decât omul potrivit la locul potrivit. Şi cu un nume atât de potrivit: nu Greuceanu, ci Cruceanu, un Om care a purtat cu stoicism crucea unei pasiuni mistuitoare. Sunt sigur că a rămas în mintea tuturor celor care l-au cunoscut drept un simbol al zonei Dornelor.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

P.S. Iniţiativa lăudabilă a televiziunii locale Orion şi a ziarului Monitorul de Dorna a făcut să rămână înregistrări memorabile şi articole importante scrise de regretatul muzeograf Ion Cruceanu. Acestea sunt accesibile şi pe internet. Pentru clipele în care ni se face dor de dânsul.

Sorin Sabău, muzeograf la Secţia de Etnografie a Complexului Muzeal Arad

2 comentarii publicate:

  1. Silvia

    Nu stiu daca se va mai naste cineva cu atata daruire pentru pastrarea folclorului,datinelor si a limbajului neaos, specific Tarii Dornelor.Era o placere sa-l auzi recitand,povestind si cantand.la fluier.Un omagiu pios si sa ramana in amintirea noastra mereu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *