Astăzi27 octombrie 2020

Glasul cucului şi ouăle roşii

cultural

Uneori, când gândurile negre îmi dau târcoale, mă duc în lunca râului Dorna, ca să mă pătrund de lumină, de viaţă… Iată că acum m-am întors iarăşi din acel loc minunat, aducând cu mine trei dovezi grăitoare ale faptului că primăvara a ieşit din nou victorioasă: mai multe flori de podbal, câteva ramuri de răchită date în frunzişoare şi zbierătul mieluşieilor lui nea Petrică, târlaşul din luncă. Să le luăm pe rând şi să le descifrăm tainele. Florile de podbal sunt primii vestitori ai primăverii. Anul acesta, fiind o iarnă mai blândă, le-am zărit înflorite încă de la sfârşitul lui Faur, iar acum îşi fac de cap.

Pe malul râului Dorna, aşa ca pe o imensă tarabă, parcă un meşter aurar şi-ar fi etalat toate roadele iscusinţei sale. Sunt florile de podbal, risipindu-şi darnic caratele, strălucind în razele soarelui. În curând, vor înflori şi leuşteanul broaştei, şi piciorul cucoşului, şi păpădia, iar mai spre vară, drobiţa şi coada racului. Peste tot, numai aur, şi iar aur. Vom fi atât de bogaţi!

În ochişorii verzi ai ramurilor de răchită stă scrisă setea de viaţă. Dacă am să împlânt o rămurică în stratul din faţa casei mele, îndată voi avea o răchită pe cinste. Dar nu fac acest lucru, căci un glas al muntelui mă avertizează: „Nu-i bini sî-ţi creascî pi lângă casî, nici răchitî, nici plop… şi nici chiar brad, cî fac a pustiu. Locul lor îi acolo, în sălbăticie.”

Doamne, că multe mai ştiau bătrânii!

Aş fi putut să aduc din luncă şi vreo două ramuri de răchită înflorite, cu mâţişori catifelaţi şi înmiresmaţi. Dar n-am făcut-o, pentru că „numa în ajun de Florii se rup mâţişorii, ca a doua zi să-i duci la biserică.” Dacă aş fi încălcat această interdicţie, riscam să fac gâlci, ori să dau în orbalţ. Acum, cu gâlciul poate mă mai descurcam, dar cu orbalţul nu-i de şagă. Poţi rămâne chiar olog. Numai baba Ţârdoaia ştia să descânte de orbalţ, dar s-a grăbit să plece în lumea de dincolo. S-a fi săturat şi ea, sărmana, de paharul amar ce i-a fost sortit.

Cea de-a treia dovadă a sosirii primăverii este zbierătul mieluşeilor lui nea Petrică, târlaşul din lunca Dornei. Taina lui nea Petrică, pe numele său de familie Coşciug, un humorean stabilit în oraşul nostru de câţiva zeci de ani, este una evidentă: ar fi ţinut oi, chiar dacă ar fi fost nevoit să locuiască în centrul Parisului. „Aşa m-am diprins di mititel, cu miros şi zbierăt di oaie. N-aş putea trăi nici măcar o zî, fărî oiţâli iestia”.

Iar acum, în primăvară zbierătul cristalin al mieluşieilor, purtând în el taina purităţii, a nevinovăţiei. „Aşa a fost şî Mântuitoru, nivinovat ca un miel, dar duşmanii l-o răstignit pi cruce, ş-o sufirit pintru iertarea pacatilor noastri”. Se apropie Sfânta Sărbătoare a Paştelui, iar eu încerc să mă fixez în realitatea prezentului, dar glasurile de demult mă ispitesc, mă ademenesc şi mă prind în mreaja lor. Că ziceau, înainte vreme, bătrânii: „Dă, Doamni, sî agiung pînî-n primavarî, ca sî măi aud glasu cucului şi sî măi ciocnesc un ou roş. Pi urmî, pot sî mor liniştit.”

Glasul cucului şi ciocnitul ouălor roşii, două simboluri ale trezirii la viaţă, ale renaşterii, reunite într-o singură trăire, într-o singură dorinţă. „Când n-o măi cânta cucu, n-o măi fi nici viaţî, pi pământ”. Dar, de fapt, cucu nu cântă ca celelalte păsări, ci glăsuieşte aşa ca omul, pentru că şi el a fost cândva om. Spun bătrânii că pasărea aceasta care tot strigă cucu – cucu, nu-i Cucu, ci-i Ion, fratele Cucului. E o legendă foarte frumoasă, cu doi fraţi care s-au rătăcit într-o pădure, dar spaţiul nu-mi îngăduie s-o aştern pe hârtie. În ceea ce priveşte ciocnitul ouălor roşii, în ziua de Paşti, avea, în sufletul bătrânilor, o importanţă atât de mare, încât dacă li s-ar fi interzis să facă acest lucru, viaţa lor n-ar mai fi avut nici un rost.

„Eu n-aş măi puté mere înainti, dacî în zâua di Paşti n-aş ciocni un ou roş şi n-aş zâci «Hristos a Înviat!»”. Că aşa stau lucrurile, m-am convins în urmă cu treizeci de ani, când, într-o sfântă zi de luni, din Săptămâna Mare, am ajuns la Poiana Negri, cu gândul de-a mai afla unele date şi obiceiuri legate de marea şi mult aşteptata sărbătoare a Paştelui. Ţin minte că, mai întâi, l-am vizitat pe vestitul vânător Toma Ţăranu, o cunoştinţă mai veche, care mi-a umplut din nou tolba amintirilor cu o mulţime de întâmplări nemaiîntâmplate şi nemaiauzite, cu balaurii cei straşnici care trăiau prin Munţii Călimani, şi care atunci când îşi unduiau trupurile pe povârnişuri, se rostogoleau bolovanii, cu oamenii uriaşi care trebăluiau toată ziulica printre stâncile de pe Tamău, iar spre seară, când se duceau pe la casele lor, rânduite mai spre Poiana Negri, smulgeau câte un brad din rădăcini, îl aburcau pe spinare şi-l duceau de foc.

Multe mai ştia acest om al muntelui, adevărat trezorier de fantastic românesc, şi tot el mi-a îndrumat paşii spre o bătrână, care locuia spre Smizi, şi care urma să-mi deschidă alte minunate porţi spre lumea aceea care gândea în basme şi vorbea în poezii. După ce am mers o bună bucată pe drumul principal, am cotit-o în dreapta, pe o cărare şerpuită, şi am ajuns la casa cu pricina. De fapt nu o casă, ci o căsuţă ca vai de lume, ce sta să se prăvale pe coastă la vale.

Stam în faţa unei uşi roasă de vremuri, nehotărât, când spre mine a răzbătut zvon de bocete şi jelanie mare. „Doamne, o fi vreun mort prin casă”, m-a fulgerat un gând. Am dat să mă retrag, dar uşa s-a deschis şi în pragul ei a apărut o bătrână, plânsă, stoarsă de viaţă…

I-am dat bineţe, i-am spus cine sunt şi ce caut, prezenţa mea parcă a mai înviorat-o, apoi mi-a povestit cauza necazului ei. „Am un băiet beţâvan şi uliţarnic. Astî noapte, o-ntrat pin firiastra di la camarî şî mi-o furat ouăli păstrati pi di Paşti, ca sî li înroşăsc. S-o dus sî li vândî, ca sî-ş cumpiri băuturî. Amu, ci mă fac? Paştili bati la uşî, iar eu n-am sî am pi masî nici măcar un ou roş.” Şi iar s-a pus pe jelanie şi plâns. După ce-am mai îmbărbătat-o, ne-am aşezat pe o băncuţă din ogradă şi mi-o povestit lucruri interesante despre datini şi obiceiuri străbune, legate nu numai de sărbătoarea Paştelui, ci şi despre alte sărbători, mai ales despre sărbătorile pământului, care ţin de calendarul popular.

Înainte de-a ne despărţi, chipul bătrânei s-a luminat şi, cu glas mângâios, mi-a făcut o invitaţie: „Stăi, nu pleca! Hai sî-ţ arăt purceluşii mnei!” Vă spun sincer că regret foarte mult faptul că am acceptat acea invitaţie, întrucât tabloul apocaliptic care mi s-a desfăşurat prin faţa ochilor mă urmăreşte de treizeci de ani, şi cred că mă va urmări până la moarte. Aşadar, am luat-o prin spatele casei, am urcat un tapşan şi, lângă o claie de fân, am văzut ce nu-mi văzuseră ochii în viaţa mea: două animale stranii, dintr-o altă lume, acoperite cu păr alb, rar şi lung până-n pământ, cu picioare subţiri ca beţele, cu burţi enorme, cu boturi interminabil de lungi şi urechi ţintite în sus, ca la lup, smulgeau din claie pale de fân, le ţintuiau în pământ cu piciorul şi le ronţăiau hâlpav.

La o asemenea apariţie, am întrebat, uimit: Dar ce animale îs aiestea? La care bătrâna mi-a răspuns cu mândrie: „Îs purcelaşii mnei. Aşă-i cî-s frumoş?” Nu-mi mai aduc aminte dacă am mai avut glas, pentru a-i da răspuns, căci am simţit aşa ca o înnegurare, ca un leşin, poate că m-am clătinat pe picioare, căci am auzit, ca prin vis, glasul bătrânei: „Ci ai, măi omuli, ţî-i rău? Hai sî bei nişti apî.” Iar într-un brad, din coasta Smizului, cucu cânta de te seca la inimă.

Că ziceau, înainte vreme, bătrânii: „Dă, Doamni, sî agiung pînî-n primavarî, ca sî măi aud glasu cucului şi sî măi ciocnesc un ou roş. Pi urmî, pot sî mor liniştit.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.